Fotograful Serban Mestecaneanu, alaturi de sotia sa Delia, calatoresc o luna prin China. Din supramodernul Shanghai, pana in satele din provinciile sud-vestice, vor tine un jurnal de calatorie in timp real: fotografii si povesti din cea mai mare si mai misterioasa tara din lume. Astazi au ajuns in celebrul Shangri-La. Cel real, nu cel din basme.
Prima intalnire pe ziua de azi a fost cu ghida noastra de aici, pe numele ei englezesc Sandy, care ne-a condus spre un templu micut, aflat la vreo 20 de minute de urcat pe jos de hotelul nostru. Locul se numeste Templul celor 100 de gaini datorita gainilor ce umbla in libertate in jurul lui si care sunt sacrificate in cadrul ceremoniilor. Cred ca cei de pe aici au cam exagerat cu sacrificatul si au uitat sa completeze stocul de gaini, pentru ca noi n-am mai gasit decat vreo 10. In templu ardeau tot felul de lumanari, care mie mi se pareau a fi de ceara, dar am aflat ca de fapt sunt din unt de iac.
Urcusul spre templu este strajuit de sute de stegulete multicolore umplute cu diverse extrase din scriptura tibetana. La un moment dat am dat peste un fel de cort construit din steaguri si am aflat ca era in memoria sutelor de oameni ce au murit in timpul cutremurului de acum 2 ani.
Am descoperit ca iacul, care este un animal cam ca o vaca, dar are parul lung si coarne ca de bivol, este principala sursa de orice e nevoie. Produce lapte din care se face unt, iaurt, branza si se mananca cam tot din el, chiar si ochii, limba, matele. Din ce ramane, coarnele si capul se folosesc pentru decor, blana pentru haine si pamatufuri de praf, iar pielea pentru genti si cizme. Se pare ca prin partile astea, datorita resurselor limitate, oamenii gasesc unui lucru mai multe intrebuintari. Astfel, untul de iac se foloseste atat la lumanari cat si la ceai. Un asemenea ceai am baut azi in restaurantul unei prietene a ghidei, Yan Yu Mei. Ceaiul se face din ou, zahar, lapte, ceai verde si unt de iac. Toate ingredientele se pun intr-un cilindru inalt de lemn si se amesteca bine, le-am amestecat si eu putin dar nu prea am dibuit tehnica. Oricum rezultatul e bun si satios.
Spre seara n-am vrut sa manancam intr-un restaurant modest unde probabil ca am fi mancat cu vreo 30 de lei, pentru ca nu mi-a placut cum arata bucataria, asa ca am recurs la o varianta mai eleganta, Zangxi Tibet Restaurant, ce a fost 60 de lei, unde insa am comandat o carne de iac tare ca o scoarta de copac si ingrozitor de sarata si una de vita la fel de sarata, asa ca in final am mancat mai mult cartofi cu orez si cu ciuperci. Dar cei care serveau erau tineri si foarte draguti si 2 dintre ei au tinut neaparat sa se prezinte, sa ne spuna ca sunt tibetani si ca vor sa ne cante o melodie. Si ne-au cantat…senzational, mai ales fata aveo o voce incredibila.
Am ajuns la concluzia ca toti de pe aici au voce, pentru ca ii auzim necontenit la aproape orice colt de strada. Chiar si pe ghida noastra o auzeam cantand din cand in cand azi cand urcam la templu. Cred ca daca ar veni cineva sa faca o emisiune cu Tibetanii au talent, ar lua tot orasul.
0
0
