Trecutul lui Bruno Matei, marionetist nascut in Romania cu origini italiene, este o enigma pentru el insusi. In urma unui accident, despre care nu stie prea multe, doua decenii din propria viata ii sint straine. Ne aflam in anul 1959 si protagonistul traieste linistit in „raiul” pe care, in lipsa memoriei, nu-l poate compara cu altceva, alaturi de marioneta sa, Vasilache. Matei va ajunge in patru inchisori comuniste, Penitenciarul Uranus din Bucuresti, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul Galati si Penitenciarul Iasi. Eliberarea lui Bruno din aceste inchisori nu incheie insa povestea, scrisa de Lucian Dan Teodorovici si transformata intr-un roman care va aparea in aceasta saptamana la editura Polirom.
- HotNews.ro va prezinta in avanpremiera un fragment din "Matei Brunul".
Timpul si locul s-au potrivit greu de asta data. Scurgerea inutila a zilelor, fara a putea vedea papusa pe care-o construise in mintea lui cu exact aceeasi migala cu care, intr-un sat situat la zece kilometri de Galati, o construise de-adevaratelea nea Zacornea, a inceput sa-l chinuie pe Brun mai rau decit caldura din cuptor, cum ajunsese sa-i zica, asemenea colegilor lui, celulei in care era virit dupa orele de munca. Asa incit, dupa mai bine de-o saptamina de asteptare zadarnica, s-a fortat, cum se obisnuise in acesti ani s-o faca, sa-si curme si de asta data sperantele, chiar daca cele de-acum nu mai erau legate de vreo eliberare miraculoasa a sa, ci doar de atingerea unei papusi de lemn, atingere in care incepuse sa vada mult mai mult decit, isi spunea Bruno, putea
Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colectiei „Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptamanalului Suplimentul de cultura. Intre 2002 şi 2006, a fost redactor-sef al Editurii Polirom. Intre 2005 si 2008 a fost coscenarist, alaturi de Florin Lazarescu, al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje si un film documentar, toate premiate si finantate de Centrul National al Cinematografiei.
carte de vizita insemna ea in realitate.
In noaptea in care usa celulei s-a deschis, iar gardianul i-a rostit numele, nici nu s-a gindit vreo clipa la papusa. Dimpotriva, s-a trezit mecanic, lasindu-se pentru citeva clipe invaluit de gindul, aparut parca din cosmar, ca Baba Samca si moroii ei il gasisera si-aici, pregatindu-se in acele clipe pentru tot raul pe care-l vrusese ingropat mai intii pe Dealul Arsenalului, apoi in Valea Neagra. Abia recunoscindu-l pe nea Zacornea in cel care-i spusese numele cu voce aspra, inima i-a venit intrucitva la loc. Dar gindul tot nu s-a lasat dus inspre „proiectul” lor, ci mai degraba inspre constatarea ca, pina la urma, gardianul, fie el oricit de blind, tot nu se poate feri sa-si duca la capat datoria. Urmindu-l pe nea Zacornea in tacere si neindraznind s-o curme prin vreo intrebare, cu atit mai mult cu cit acesta parea coplesit de alte ginduri, Bruno s-a minunat abia in momentul cind, dupa ce l-a impins in interiorul baii, batrinul gardian a tras zavorul incaperii si, imblinzindu-si brusc chipul, a vorbit:
— Nici nu stii cit m-am chinuit sa-i fac sa ajung iarasi de noapte. De-un an nu mai fac tura asta, ai vazut si matale. S-au gindit ca-s prea batrin. Si eu n-am zis nu, ca parca nu-mi mai arde de nopti nedormite. Dar uite cum se-ncurca lucrurile... Acu’ am reusit sa fac schimb cu un coleg, s-a nimerit. Ma cam stringe-n spate, da-ncaltea sa iasa ceva din asta.
Apoi si-a bagat mina sub fularul de la briu, pe care numai atunci, in secunda aceea, Bruno l-a observat umflat, si a scos de-acolo creatura de lemn de care amindoi, in feluri diferite, isi legasera sperantele.
Pentru nea Zacornea n-a urmat insa cu adevarat o noapte a initierii in minuirea marionetelor. Desi asteptase asta de-atita vreme, batrinul gardian, dupa ce l-a urmarit pe Bruno, ca pe-un profesor, in timp ce acesta a prins sforile in punctele cele mai potrivite de pe corpul papusii, s-a multumit sa se retraga linga calorifer, sa se sprijine intr-un cot acolo si sa priveasca. Cu un zimbet care abia i se deslusea sub mustata grizonanta, stufoasa, nea Zacornea nu s-a temut de minutele scurse, nu le-a minat grabit, chiar daca mintea ii mai spunea din cind in cind ca puteau fi oricind prinsi. Si-a alungat zvincnirile gindurilor, le-a eliberat de amenintarea ce putea aparea din afara acestei incaperi. A refuzat sa se mai gindeasca la faptul ca in intreaga inchisoare, in acel moment, mai exista si altcineva in afara lor. A celor trei.
Trei, intr-adevar, caci, odata atasate sforile ce-o conectau cu lumea animata, papusa a inceput sa se miste. Sa paseasca mai intii, unul, doi, trei, patru, pina-n fata gardianului. Dupa care s-a inclinat ceremonios dinaintea lui, ca un cavaler din vechimi in fata unui rege din aceleasi vechimi, s-a retras putin, unu, doi, trei, patru, si a inceput citeva fandari de dezmortire. Cind toti muschii i s-au relaxat, cind inclusiv gitul i-a scapat de amorteala, a batut cu piciorul in ciment, hotarita, si a inceput sa danseze. Cu pasi mici, cu pasi mai mari. Iar dansul ei a devenit tot mai energic, tot mai indracit, tot mai prins in virtejul unei muzici pe care, fara doar si poate, urechile papusii o auzeau, la fel cum urechile lui Bruno o auzeau. Si-apoi, pentru ca magia a umplut scorojita sala de baie, muzica si-a facut drum si catre urechile batrinului gardian, barbia acestuia a inceput sa tina ritmul, primei viori i s-a alaturat un tambal, de undeva a rasunat o trompeta, iar spatiul a inceput sa se largeasca, becul slab, murdar, al baii s-a spart si a slobozit lumina pe care-o tinea prizoniera, iar aceasta, insufletita de eliberare, s-a colorat brusc in toate nuantele, apoi s-a refugiat in zeci, in sute de alte becuri, care-au inghitit toate urmele de intuneric.
0
0
