A incetat din viata, la 97 de ani, Santiago Carrillo, lider vreme de decenii al Partidului Comunist din Spania. In ultimii ani de viata, Carrillo a scris despre tineretea sa revolutionara, dar a negat rolul sau in oribilele masacre organizate in timpul Razboiului Civil de fortele de stanga la Paracuellos del Jarama si la Torejon de Aroz. Mii de persoane inocente au fost atunci ucise in numele unei viziuni delirante a purificarilor revolutionare. Au existat orori comise de ambele tabere, actiuni in egala masura repugnante si condamnabile, dar stanga a reusit, vreme de decenii, sa oculteze propriile crime. Mitul Republicii a functionat si inca mai functioneaza ca argument pentru demonizarea exclusiva a celeilalte parti.
Nascut intr-o familie socialista, Carrillo a ramas pana la sfarsitul vietii credincios colectivismului egalitarist marxist. Ceea ce nu l-a impiedicat, ba chiar dimpotriva, sa fie un stalinist fanatic in anii 40 si 50. A condus cu mana de fier PC din Spania, a eliminat fara crutare orice i se parea ca miroase a “deviationsm”. In 1964 a fost cel care a condus eliminarea din conducerea partidului a grupului Fernando Claudin-Federico Sanchez (Jorge Semprun). Mai tarziu, dupa interventia in Cehoslovacia, a devenit el insusi tinta atacurilor dogmatice, in special din partea lui Enrique Lister, fostul comandant al varfului de lance comunist in anii Razboiului Civil, El quinto regimiento. Hiper-stalinistul de mai ieri devenise acum un exponent al policentrismului, alaturi de comunistii italieni. Mai mult, a fost printre primii lideri comunisti care au sustinut, la mijlocul anilor 70, renuntarea la dogma dictaturii proletariatului. O dogma pe care o slujise cu ardoare in anii Razboiului Civil. Aici fusese de fapt originea rupturii dintre Santiago si tatal sau, Wenceslao Carrillo. Cand fiul i-a scris un mesaj de ruptura politica, vechiul socialist i-a raspuns ca nu se astepta sa primeasca o scrisoare de la Stalin…
In 1960 a inlocuit-o pe Dolores Ibarruri (La Pasionaria) in fruntea PC din Spania, aflat in ilegalitate. Din acel moment, Pasionaria nu a mai jucat decat un rol ceremonial, isi facea datoria de icoana, de mater dolorosa a comunismului, de vaduva eterna a unei Revolutii fantasmate, fara a misca in front, lasandu-l pe Carrillo sa-si urmeze planurile. Conducerea partidului se afla la Bucuresti si la Praga, apoi s-a mutat la Paris.
La inceputul anilor 60, am fost coleg de clasa, la Liceul “Petru Groza”, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, membru al Biroului Politic si redactorul-sef al ziarului partidului, “Mundo Obrero”. Mergeau la acelasi liceu si fratii sai Carlos si Jorge, precum si sora lor cea mica, Victoria. Au plecat in Franta, de unde venisera, in 1964. Carlos a studiat regia de film la Moscova. Parintii mei se cunoasteau bine, inca din anii razboiului, de la Moscova, cu Ramon Mendezona, alt membru al Biroului Politic, directorul revistei teoretice a PC din Spania, “Nuestra Bandera”. Il intalnisera acolo si pe Jose Diaz, secretarul general al PC din Spania, care s-a sinucis in 1942. Un militant mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Stalin. O cunoscusera pe Pasionaria, despre a carei perioada traita in URSS am citit recent un excelent studiu (v. Lisa A. Kirschbaum, “Exile, Gender, and Communist Self-Fashioning: Dolores Ibarruri (La Pasionaria) in the Soviet Union”, Slavic Review, Vol. 71, No. 3, Fall 2012, pp. 566-589).
Postul de radio “Pirinei” al comunistilor spanioli, emitea de la Bucuresti (ca si “Vocea adevarului”, postul de radio al PC din Grecia). In 1956, Carrillo a sustinut zdrobirea Revolutiei Maghiare. In 1968 a fost printre liderii comunisti care au condamnat invazia Cehoslovaciei. A devenit unul dintre campionii liniei eurocomuniste si s-a opus hegemonismului sovietic. A intretinut relatii de prietenie apropiate cu Nicolae Ceausescu si s-a abtinut de la orice critici in raport cu dictatura totalitara din Romania. Era ceva ridicol, cum observa dramaturgul spaniol Fernando Arrabal, in a perora despre democratie fara a scoate o vorba despre micul tiran de la Bucuresti.
Carrillo si sotia sa Carmen erau prieteni cu Valter Roman si cu sotia acestuia, Hortensia. Ii unea amintirea Razboiului Civil, a anilor tenebrosi ai stalinismului, psihologia cominternista, mistica internationalista. Dupa stiinta mea, nu a existat un alt lider de partid comunist, la putere ori in opozitie, care sa fi fost mai apropiat de Nicolae Ceausescu ori care sa viziteze mai des Romania intre 1965 si 1989. Ar fi interesant de stiut cat si cum a contribuit PCR la sustinerea financiara a PC din Spania.
Presupusa sa deschidere nu s-a tradus in toleranta pentru factiunile din partid. A fost deopotriva un intrigant si un inchizitor. Nu a acceptat niciodata adevaratul pluralism. Chiar dupa moartea lui Franco si revenirea sa in Spania, Carrillo a ramas un leninist din categoria dura. In final, dupa ce a pierdut pozitia hegemonica in PC din Spania, a devenit liderul unei formatiuni marginale, apoi a iesit din politica. In cartea sa autobiografica, marele scriitor Jorge Semprun a descris metodele staliniste utilizate de Carrillo impotriva rivalilor si criticilor sai. La fel, filmul lui Alain Resnais, “La guerre est finie”, cu Yves Montand in rolul principal, pe un scenariu de Semprun, vorbeste despre imensele gafe tactice ale conducerii comuniste in anii 60, despre prapastia dintre linia dictata din exterior si realitatile spaniole, despre deziluzii, declinul sperantei si obligatia de a parasi taramul deopotriva vrajit si pervers al utopiei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe contributors.ro
