Juristul din mine a amuţit. Se tot scotoceşte prin toate buzunarele de ceva socoteală pe care s-o dea acelora care mă chestionează dacă, în România contemporană, dreptul mai este o ştiinţă. Şi, dacă da, cui (mai) foloseşte. Pus la colţ de rechizitoriul privirilor condescendent-ironice, juristul meu găseşte că cea mai bună apărare e atacul şi îşi începe pledoaria la megafon, în faţa unei adunări plictisite şi resemnate: Da, da, clamează el furios, dreptul e o ştiinţă, e matematica ştiinţelor sociale, dreptul e echivalent cu rigoarea şi cu spiritul cartezian, e fratele geamăn al logicii, filosofia dreptului e cea mai fascinantă ramură a filosofiei, dreptul e şansa convieţuirii noastre laolaltă şi garanţia împotriva riscului de implozie socială. Da, oameni buni, dreptul înseamnă pace, vorba lui Kelsen, iar justiţia este, cum spunea Cicero, regina şi stăpâna tuturor virtuţilor. Da, dreptul este inviolabil, indivizibil, inalienabil. Da, dreptul este arta binelui şi-a dreptăţii.
Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strâng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strâmb. E strâmb din născare, strâmb în interpretare, strâmb în aplicare. O să-ţi explic pe rând, idealist şi naiv ce eşti.
Drept-strâmb din facere. În Romania de azi, dreptul se naşte în două maternităţi: una e zisul parlament, alta e zisul guvern. Zisul parlament emite legi, zisul guvern, ordonanţe zise de urgenţă. Dacă ar fi să numărăm ordonanţele de urgenţă născute în maternitatea guvern în ultimele două decenii, ai zice că eşti un tip călit: trebuie că ai înfruntat ceva războaie, ciume, cutremure, tsunami şi alte cataclisme de vreme ce ai ajuns să gestionezi atâtea stări excepţionale. Deh, dreptul-Dulcinee în vremea holerei… Şi-apoi, bătrâne, cine e Legiuitorul (cu majuscule) la a cărui „voinţă” născătoare de logice norme te raportai tu în interpretările tale din vemea studenţiei, şi-n a cărui „lumină şi înţelepciune” te îndemna profesorul Deak să te încrezi? Cumva domnul burtos şi mustăcios, deschis la trei nasturi peste pântec, mirosind a sudoare şi-a condamnări penale?… Ori plictisitul care consultă tabloide în timpul dezbaterilor parlamentare?… Cumva „reprezentantul alegătorilor” care absentează protestând că programul de legiferare are loc în timpul programului lui de somn?… Sau poate căntareaţa de muzică a poporului compunându-şi maneaua pentru nunta de sâmbătă?… Auzi tu, „voinţa, lumina şi înţelepciunea Legiuitorului”… Cumva voia Legiuitorului-guvern de-a emite ordonanţe în oglindă cu legi neconstituţionale ca să dribleze Curtea în speranţa că merge şi-aşa?… Sau poate vrerea Legiuitorului- parlament exprimată de absenteişti, traseişti şi afacerişti?… Sa-ţi spun eu, coane, distanţa dintre voinţa poporului şi cheful reprezentanţilor lui a devenit cosmică, iar dreptul tău, fructul concubinajului incestuos al parlamentului cu guvernul, născut de două moaşe, se plimbă prin ţară cu buricul netăiat.
Drept-strâmb în interpretare. Dreptul nu mai este o ştiinţă, prostule. Ca să fie o ştiinţă trebuie, înainte de toate, să fie respectat ca atare. Iar primul semn de respect al profanului în faţa acestei ştiinţe ar fi „ştiu că nu ştiu nimic”. Adică necesara modestie a omului care nu e medic, dar care îşi dă seama că nu tratează cancerul cu aspirină. Or, la noi, tinere, toată lumea ştie tainele dreptului, e simplu, gata, ne-am prins. Ţara e plină de doctori în drept, dottore. Studiourile TV sunt înţesate de constituţionalişti care, seară de seară, molfăie silogisme juridice, regurgitează principii de drept şi-apoi oftează adnotări ca nişte sârguincioşi jurisconsulţi pe marginile plasmelor 3D: hermeneutica juridică post modernă a analiştilor de televiziuni, ulpienii şi papinienii contemporani. Teoria retroactivităţii?… Ooo, las’ pe mine, că-ţi spui eu. Specialia generalibus derogant?… Ooo, mă pricep, că doar latina-i limba noastră maternă şi din romani cu mândrie ne tragem. Statutul Curţii Constituţionale?… Ooo, nici un secret, am scris deja o sumedenie de articole de presă pe subiect, surse bibliografice inconturnabile.
Drept-strâmb în aplicare. Naivule, tu chiar mai crezi că nimeni nu-i mai presus de lege? Nu te mai iluziona, îţi arăt eu o grămadă de inşi pentru care legea-i un lătrat de câini de pe lângă caravană. Tu chiar ai încredere că unde-i lege nu-i tocmeală? Pufarezule, ăsta-i doar un proverb bun pentru manualele de română de-a patra. Livrează-l drept argument împotriva reprezentanţilor poporului care negociau zilele trecute cu ce tip de ciubote să calce peste norme legale sau chiar constituţionale. Or să-ţi râdă în nas, credul ce eşti. Te îmbeţi cu principiul autorităţii lucrului judecat asociat unei hotărâri judecătoreşti irevocabile?… Apă rece, camarade, uită-te la inşi condamnaţi penal prin hotărâri irevocabile şi care, totuşi, votează în parlament. Pretinzi că nu poţi trimite pe cineva în puşcărie fără probe?… Uită-te la mult mediatizata condamnare a unui cetăţean împotriva căruia judecătorii au admis că nu au „dovezi directe”, ci doar prezumţii rezultând din starea de fapt. Zici că dreptul european face parte din dreptul intern şi că România trebuie să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele comunitare? Aiurea, legislaţia Uniunii Europene e un amalgam de sfaturi şi recomandări, iar nouă nu ne place să primim sfaturi şi recomandări de la nimeni, că doar nu suntem paşalâcul lor. Moşule, în concluzie, dreptul se aplică după cum vrem noi, cei de la butoane (of, Doamne, murim după expresia asta!), e dreptul nostru, al nostru, eu te-am făcut, eu te omor.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
