Economia functionala de piata isi bazeaza performanta pe functionarea pietelor. Silogism? In conditii normale, poate.

In tara noastra insa, aceasta asertiune trebuie repetata mereu si mereu, pana cand decidentii politici vor invata ca misiunea lor de capatai este sa contribuie la ameliorarea functionarii pietelor, nu sa imagineze noi piedici si bariere, cu gandul, nemarturisit, poate, ca pietele sunt un fel de animal salbatic ce trebuie intai domesticit, dresat, abia apoi pus la treaba, dar si atunci intr-un

tarc bine imprejmuit.

Cat este de eronata si paguboasa o atare abordare ne este relevat, printre altele, si de cum se comporta pietele atunci cand NU sunt intai domesticite , ci sunt lasate sa-si faca treaba cu un minimum de reguli. Voi lua exemplul pietei valutare.

Si aceasta a pornit greu si poticnit, si aceasta a avut o grea mostenire in existenta cursurilor multiple si in convingerea multor semeni de-ai nostri ca un dolar cheltuit pe petrol trebuie musai sa fie mai ieftin decat unul dat pe bomboane.

(Va mai amintiti de importurile de bonibon? Criminalii care indrazneau sa azvarle cateva zeci sau poate sute de mii de dolari pe un produs atat de frivol erau vestejiti cu o sfanta manie proletara.

In acest timp, multe miliarde de dolari bineinteles, la alt curs valutar erau tocate in liniste pe importuri de energie, care sustineau functionarea unor intreprinderi fara piata de desfacere, fara eficienta, dar si fara prea mari griji din aceste cauze).

Incercari de a pune pe picioare o piata valutara au esuat in 1992 si 1996, motivul esential fiind acela ca ea ne confrunta cu o realitate foarte urata. Decat sa schimbe aceasta realitate, autoritatile au preferat sa ascunda oglinda .

Totusi, incepand din 1997, piata valutara a fost liberalizata, fiind asumat la momentul respectiv si riscul unei deprecieri abrupte a monedei nationale care s-a dovedit, de altfel, temporara, asa cum sustine teoria economica. Regulile acestei piete sunt relativ simple si putine.

Tranzactii au loc in tot cursul zilei, Banca Nationala nu mai este decat un jucator ca oricare altul, iar cursul se formeaza prin mecanismul liber al cererii si ofertei. Banca centrala calculeaza si anunta un curs al zilei, ca medie rezultata din tranzactiile efective de pana la o anumita ora. Si cu asta, basta.

Desigur, lucrurile nu au mers perfect din prima zi. La inceput, marjele dintre cursurile de vanzare si cele de cumparare ale bancilor erau destul de piperate. In scurt timp, insa, piata si-a facut datoria; clientii au invatat sa lucreze cu mai multe banci, pentru a obtine un curs mai bun, grabind procesul de ascutire a competitiei si functionarea tot mai buna a pietei.

Care au fost urmarile? Intai, volumul tranzactiilor a crescut fabulos, de la o medie lunara de 284 milioane euro in 1996, la peste 3 miliarde euro in 2003 si 4,4 miliarde euro in primele cinci luni din acest an. Apoi, marjele dintre cursurile de vanzare si cele de cumparare s-au redus la valori modice ceea ce stimuleaza in plus adancirea pietei.

De asemenea, insasi notiunea ca intr-o zi cererea de valuta a unui client ar putea sa nu fie executata a disparut cu desavarsire. In sfarsit, dar nu in cele din urma, functionarea pietei valutare este probabil una dintre cele mai solide explicatii ale deschiderii spre exterior a economiei din ultimii ani, pe fondul unei cresteri puternice a exporturilor.

Sa ne amintim, de pilda, ca in 1996 exporturile totale ale Romaniei abia ajungeau la 6,4 miliarde euro, nivel care a si fost depasit inca din primele cinci luni din 2004.

Asadar, reguli relativ simple si putine, libertate a tranzactiilor, birocratie redusa la minimum, iar piata valutara isi face datoria, stimuland pe tacute, dar eficient buna functionare si, implicit, restructurarea cu fata la piata a economiei romanesti.

Sa ne imaginam insa pentru un moment ca piata valutara ar fi fost reglementata dupa principiile care au stat la baza noului Cod al Muncii.

Asadar, ar trebui mai intai negociat un contract-cadru intre banci si intreprinderi, care sa stabileasca anual cursul valutar; un curs valutar o data negociat, devine un drept castigat, indiferent de evolutia ulterioara a pietei; fiecare contract de vanzare-cumparare trebuie inregistrat la Camera de Valuta a Bancii Nationale (ce va fi infiintata special in fiecare judet; aceasta va fi o buna

oportunitate pentru a cumpara sedii luxoase, platite cu mult peste valoarea de piata); pentru tranzactiile care reprezinta mai mult decat o anumita suma este obligatoriu acordul sindicatelor din intreprindere.

Cum vi se pare? Credeti ca ar mai exista vreo piata valutara in aceste conditii? De ce sa ne imaginam insa ca o piata a muncii cu atatea restrictii poate exista si functiona in interesul cresterii economice sustinute?

Lucrurile sunt extreme de serioase. Covarsitoarea majoritate a analizelor din ultimii ani cad de acord asupra faptului ca principala cauza a ramanerii in urma a Uniunii Europene in fata Statelor Unite nu rezida atat in tehnologii, cat in reglementarea si functionarea pietei muncii incomparabil mai rigida si mai controlata in Europa decat peste Ocean.

Efectul este dublu: pe de o parte, cresterea economica, bazata in cea mai mare parte pe castiguri de productivitate a muncii, este net mai rapida si mai durabila in Statele Unite decat in UE; pe de alta parte, veniturile reale ale salariatilor sunt mai mari si rata somajului mult mai mica tot in Statele Unite.

Cu alte cuvinte, reglementarea mai stricta si protectia sociala mai buna se intorc ca un bumerang impotriva celor care le promoveaza.

Explicatia elementara a acestei stari de lucruri consta in mondializarea economiei si in competitia la scara planetara. Acolo unde autoritatile de multe ori sub presiunea unor sindicate obtuze si din teama obsesiva de alegeri nu se adapteaza exigentelor secolului XXI, oamenii de afaceri nu au de ce sa ramana. Ei isi muta afacerile acolo unde mediul le este favorabil.

De aceea, tarile europene fac mari eforturi pentru a dereglementa si a liberaliza piata muncii, iar rezultatele sunt zdrobitoare pentru cei incremeniti in proiecte expirate: tarile care au progresat mai mult pe aceasta cale (Irlanda, Danemarca, Olanda, Marea Britanie, chiar si Franta in ultimii ani) au rate de crestere mai ridicate si somaj mai redus decat media europeana si intrec de departe

tari precum Germania impotmolita de multi ani intr-un cadru juridic al muncii, anchilozat si ineficient.

Ce am facut noi in fata unei atat de clare evidente? Codul Muncii, promovat cam pe sest in anul 2003, aduna cu osardie cele mai restrictive reguli din tarile Uniunii si adauga altele specifice, in acelasi spirit.

Cum este, de exemplu, obligatia managementului sa ceara aprobarea sindicatelor pentru restructurarea intreprinderii prevedere pe cat de stranie, pe atat de eficienta in a asigura pe toata lumea ca nici o restructurare nu se va mai face, sau cel putin va costa cat nu face.

In ansamblul sau, acest Cod este menit doar sa satisfaca sindicatele, care pretind ca astfel ii apara pe salariati, sa ofere o paine dulce unei armate de functionari ai ministerului de resort, de-a lungul si de-a latul tarii, si sa ii asigure pe lenesi si incompetenti ca o data angajati nu mai pot fi dati afara, aproape orice ar face.

Altfel spus, Codul Muncii este o victorie zdrobitoare a ne-muncii si ineficientei, protejate chiar cu riscul ruinarii economiei. Este socant sa constatam ca, intr-o vreme in care Europa se lupta sa liberalizeze piata muncii, noua ni se vara pe gat exact calea opusa. Ca si in anii 80, noi mergem impotriva sensului istoriei.

Rezultatul nu poate fi altul decat ca Romania isi va consolida statutul de cea mai inapoiata economie din Europa. Realizeaza promotorii acestei linii dimensiunea raului pe care il fac? Voi reveni.