Ca Miron Mitrea si Gabriel Oprea n-au avut nici o tresarire omeneasca la Mihailesti nu m-am mirat prea tare. Amandoi fac parte dintr-o categorie pe care Eminescu o numea, foarte sugestiv, "moneda calpa".

Mitrea se plimba printre semnele insangerate ale exploziei cu aerul unui personaj bine hranit si tamp care se simte in largul lui doar cand taie panglici, iar Gabriel Oprea se foia de colo-colo ca sa fie filmat la locul tragediei.

Dar a existat ceva in reactiile - nu numai politice - de dupa catastrofa care mi-a intarit, din pacate, o convingere mai veche. Anume ca ne lipseste sentimentul tragicului. Si in viata, si in istorie. Tragediile ajung repede la noi subiect de palavrageala. Dupa care le "asfaltam", cum s-a procedat la Mihailesti.

Spre deosebire de cei care s-au indignat ca s-a turnat asfalt peste resturi omenesti, ma tem ca Mitrea sau cine va fi dat ordinul n-a facut-o doar in numele nesimtirii personale. A actionat, cumva, in spiritul unei "filosofii" care ne reprezinta.

Dovezi? Le gasim cu duiumul in istorie, unde am preferat scuzele in locul explicatiilor. Iar, cand a fost posibil, ne-am dispensat si de scuze. Cati tineri sau mai putin tineri de azi stiu ca in primul razboi mondial am fost la un pas de o catastrofa nationala din cauzele expuse intr-o brosura de generalul Averescu? Am procedat, atunci, ca la Mihailesti.

Gratie norocului care ne-a ajutat sa avem Romania Mare in locul catastrofei, am turnat iute "asfalt" si peste morti, si peste explicatii. Dupa al doilea razboi mondial, din slugarnicie fata de Moscova, partidul comunist nu s-a multumit sa-l condamne pe Antonescu, fiindca a ordonat armatei romane sa lupte in Rasarit (si n-a putut sau n-a vrut sa se opreasca la Nistru). A pus in cauza si armata.

Nimeni dintre cei care au venit invalizi sau dupa ani de lagar din stepele rusesti n-a avut dreptul la compasiune. Si pe cati ii mai preocupa, azi, tragediile dintre 1944 si 1989, in afara de rudele victimelor? Daca o faci, esti suspectat ca privesti in trecut, in loc sa te comporti "pragmatic".

Apoi, nu se aud, oare, voci enervate de cate ori cineva pomeneste de mortii din decembrie ’89? Altele sunt, azi, grijile noastre, ti se spune. Bineinteles, altele. Numai ca "grijile" de azi nu sunt straine de ce s-a petrecut atunci. Si nu ne-ar strica niste "explicatii" din urma, pentru a intelege cum am ajuns, in libertate, la dezgustul de azi.

Am turnat, insa, "asfalt" peste surprizele urate din ultimii patrusprezece ani. Caci avem o neobisnuita capacitate de a "normaliza" anormalitatea, de a ne invata cu ea. Cati mai au chef sa-si aminteasca acum ca PSD e un partid bastard, nascut dintr-o miscare tulbure si un tata necunoscut? Aproape am uitat cum, si mai ales de ce, am devenit "bolnavul" Europei.

Aproape am uitat cum a pornit sarabanda jafului in urma careia am trecut de la un regim dictatorial, bazat pe teroare, la unul oligarhic, bazat pe nerusinare si cinism. Am asezat peste socuri si traume un strat gros de lehamite. Ne-am deprins sa fim mintiti (cum a rezultat si din plictiseala actualei campanii electorale) si nici nu mai reactionam.

In sila, e adevarat, dar ne-am resemnat cu ideea ca democratia de pe malurile Dambovitei e un circ unde suntem invitati, din patru in patru ani, sa alegem saltimbancii.

Cati se vor gandi Duminica viitoare macar la tragediile traite de ei? Daca judec dupa numarul impresionant de slugi si trepadusi care au transpirat in aceste saptamani prin culisele circului, banuiesc ca multi parveniti, mai mult sau mai putin, cunoscuti se vor putea apuca in curand, din nou, de furat. Paul Morand zicea ca Romania e un pamant tragic, unde totul se sfarseste in comic.

Intre timp, am dovedit ca putem transforma chiar si golgotele in talcioc.

P.S. In toate aparitiile sale televizate, d-l Geoana a incercat sa ne vare pe gat gogoasa ca el ne-a dus in NATO, ca el a defrisat drumul spre Bruxelles. Pretentii perfect ridicole. E un "secret al lui Polichinelle", azi, ca d-l Geoana a facut simpla "figuratie" intr-un spectacol regizat pe alte meleaguri.