Aflu ca, intr-o recenta dezbatere de la TVR, i s-a adus la cunostinta d-lui Adrian Nastase o opinie a mea care suna astfel: „Impresia mea e ca PSD are mai multe slugi, mai multi trepadusi, mai multi acoliti decat simpatizanti reali”. Si a fost solicitat sa comenteze aceasta impresie a mea, recunosc, nu foarte placuta.

D-l prim-ministru a zis - daca mi s-a relatat exact - ca, din trei editoriale, doua i le consacru domniei sale, punandu-mi intrebari la care raspund singur.

N-am tinut o contabilitate care sa-mi permita sa ma lamuresc ce loc ocupa d-l Nastase in preocuparile mele. In masura in care il intereseaza, pot sa-l asigur ca am alte obsesii si sper ca asta nu-i va leza orgoliul. Faptul ca-mi pun intrebari are o cauza de ordin personal.

Nu reusesc sa socot pierdere de vreme atentia data unei politici obscene, in care amicul d-lui Hrebenciuc, cunoscutul semidoct Sechelariu, se compara cu Iisus Christos, iar coruptia atinge limite halucinante, de vreme ce insusi premierul e banuit de unii ca n-ar fi strain de ea. Probabil, nu am suficienta incredere nici in unele convingeri intime.

In sinea mea, nu iau in serios ideea – care circula – ca PSD poate fi „reformat”, poate fi „modernizat”. Cum sa „reformezi”, cum sa „modernizezi” un abces? Un abces trebuie, pur si simplu, extirpat, pentru a nu infecta totul in jur. Dar se vede ca nu sunt un sceptic autentic. Continui sa-mi pun intrebari.

Caci,e, probabil, modul meu de a spera. Intre altele, sper ca, intr-o zi, romanii se vor dumiri, toti, pe ce averi injustificabile sta oligarhia care ne tine discursuri de „stanga”.

Dar, tot punandu-mi intrebari, am descoperit cu placere ca nu sufar de un antipesedism maniacal. Pot admite ca exista si persoane respectabile intr-un partid pe care, ca partid, l-as vrea inlaturat de la putere la toamna. E drept ca, din ce cunosc eu, n-as avea nevoie de toate degetele de la o mana pentru a da exemple, dar faptul e fapt.

Ma straduiesc sa nu ignor fisurile din „negativismul” meu.

Se discuta mult in aceste zile despre demisia din guvern a lui Ioan Rus. A fost, oare, ea doar o „lovitura” electorala? „Academia Catavencu” a avansat ipoteza ca aceasta demisie a venit dupa o „cearta” cu Nastase, pe care Rus l-ar fi infruntat in Delegatia permanenta a PSD intrunita a doua zi dupa „dezastrul” din 6 iunie.

Se pare ca Nastase ar fi ascultat livid acuzatiile. Si nu m-ar mira ca lucrurile sa fi stat, intr-adevar, astfel. Caci despre tensiuni intre Nastase si Rus au mai existat zvonuri.

Fara sa-l cunosc pe fostul ministru al Administratiei si Internelor, bazandu-ma strict pe „impresii“, nu l-am putut aseza, mental, niciodata in galeria tipatestilor, catavencilor si farfurizilor din PSD si din guvern.

Ceva din aerul sau serios, auster, din retinerea foarte ardeleneasca, as zice, daca nu m-as simti un ardelean „cu defect”, m-a impiedicat sa mi-l inchipui sarind sa-i ia o scama de pe rever primului-ministru.

Sa precizez. Nu „cearta” ca atare – daca a avut loc – m-a interesat, ci noutatea pe care ea o dezvaluie, punand in cauza un „stil” adus de d-l Nastase la Palatul Victoria. Adrian Nastase nu suporta sa fie contrazis. Cere lingusitori. Vrea lingusitori. Inteligenta sa nu l-a ajutat sa afle ca nu exista vanitate inteligenta.

Cine nu-l linguseste devine, se pare, incompatibil cu el. Incat n-as respinge ipoteza ca Rus i-a stat ca un os in gat premierului (poate si altora, cum ar fi Gabriel Oprea, obisnuit sa pocneasca din calcaie). Mi-ar fi placut ca Ioan Rus sa-si fi dat demisia inainte de a porni spre Cluj, dar, oricum, daca as fi clujean, as renunta duminica la votul politic.

Cineva care n-a vrut sa linguseasca pentru a face cariera la Bucuresti, intr-o vreme in care slugile, trepadusii, mercenarii si papagalii abunda, da semne ca ar avea ceva foarte rar azi: caracter.