N-am mai citit asa ceva. O carte atit de sincera, dedicata cu totul unei obsesii, in ciuda oricaror scrupule estetice. Un fan Arsenal isi povesteste chinurile pe care le-a indurat pentru echipa sa.
O lectie foarte importanta inveti din toata aceasta poveste ciudata, a unui om care si-a pus viata pe altarul unei echipe: intotdeauna echipa favorita, fie ea si una mare precum Arsenal, mai mult pierde decit cistiga, mai mult iti scoate peri albi, decit te urca pe culmile fericirii.
Este vorba despre Nick Hornby, “Febra stadioanelor”.
Un suporter gol pina la briu, cu burta revarsata peste curea, cu un tatuaj mare pe umar, ras in cap si cu un fular in jurul gitului s-ar putea intreba: “Ce-ai vere? Esti nebun? In loc sa te uiti la fotbal, tu citesti despre fotbal?” I-as raspunde in primul rind ca aceasta carte nu e pentru el, pentru omul care se duce pe stadion ca sa-si rupa bojocii timp de 90 de minute.
Aceasta carte este pentru aceia dintre noi care au o obsesie. Prin “obsesie” trebuie sa intelegeti tot acel complex de sentimente bune si rele care salveaza si uneori distrug o viata de om. Nick Hornby, de exemplu, se tot cearta cu diverse iubite pina isi gaseste femeia viselor, adica acea femeie capabila sa mearga cu el pe stadion si sa-i inteleaga nebunia.
Aceasta carte le este dedicata fermecatorilor obsedati: acei oameni care se dedica total unei pasiuni. O pot citi si obsedatii de tablouri, si cei obsedati de literatura sau de cricket. Fotbalul nu este in primul rind fotbal, ci obsesie.
O alta lectie importanta, devenita deja axioma, o da un antrenor al echipei Stoke City, Alan Durban, dupa un meci de o insuportabila uritenie cu Arsenal in 1980: “Alan Durban s-a enervat din cauza ostilitatii jurnalistilor fata de echipa lui si de tacticile ei. “Daca vreti spectacol”, a miriit el, “duceti-va si uitati-va la clovni” “.
Hornby continua cu o senzationala meditatie asupra frumusetii fotbalului care demonstreaza superficialitatea microbistului de rind, cel care schimba plictisit cind nu sint destule goluri sau driblinguri: “Sa te plingi de fotbalul plicticos e, pe undeva, ca si cum te-ai plinge de finalul trist al Regelui Lear. (...
) Pentru suporterul devotat, fotbalul-spectacol exista la fel cum exista copacii aia care se pravalesc in mijlocul junglei: accepti ca se mai intimpla, dar nu esti int-o pozitie din care sa evaluezi fenomenul. Gazetarii sportivi si corinticii de canapea sint indienii de pe Amazon, care stiu mai multe decit noi, dar in alt sens stiu mult, mult mai putin.
” Nicicind n-au mai luat asa palma iubitorii de estetic. Aceasta teorie, aparent superficiala, este valabila pentru domenii dintre cele mai diferite. Un iubitor adevarat de literatura nu sta sa evalueze fiecare “floricica”, fiecare artificiu - nu de aici vine, neaparat, bucuria lecturii.
Nu frumosul ne “fericeste” in mod necesar cind citim o carte, cind vedem un film, cind vedem un oras. Lasati ipocrizia si recunoasteti, de exemplu, ca intr-o vizita prin Madrid treci si pe la Prado, asa, mai mult din obligatie turistica, dar alte lucruri te fac sa revii in acel oras sau nu.
Asa ca lasati fasoanele, cititi aceasta carte despre fotbal pentru ca veti gasi cu totul altceva, mult mai profund si mai important: mecanismele obsesiei. Si sa nu-mi spuneti ca nu aveti obsesii. Macar una, cit de mica, trebuie sa existe. (Nick Hornby, “Febra stadioanelor”, Polirom, 2004).
