Este greu de apreciat, astazi, daca situatia din Transnistria va evolua spre un conflict militar, dar succesiunea evenimentelor in relatia dintre Moldova si Transnistria si pozitiile actorilor internationali implicati indirect indica faptul ca nu se va ajunge la rezolvarea diferendului pe calea armelor.
Chiar daca informatiile din ultimele 24 de ore din zona - blocada economico-vamala, intreruperea circulatiei trenurilor spre Moldova la Tighina si amenintarea Tiraspolului ca va debransa Moldova de la alimentarea cu energie electrica si gaz - seamana foarte mult cu cele transmise inaintea conflictului din 1991.
Revenind la momentul initial al disputei - decizia Administratiei Smirnov de a inchide scolile care folosesc grafia latina -, putem remarca o serie de intamplari prevestitoare: respingerea Planului Kozak de acordare pentru Transnistria a statutului de subiect de drept politic intern si scenariul Belkovski, un fel de „hit man“ in materie de politica al Kremlinului.
Kozak, Belkovski si Transnistria se produc dupa momentul Georgia, inainte de alegerile din Ucraina si Moldova si toate firele duc la Moscova si la intentia acesteia de a conforma zona-tampon cu spatiul euro-atlantic, necesara unei puteri medii ce aspira sa redevina o mare putere.
Transnistria este, in aceste conditii, un instrument al politicii de putere a Rusiei, care, in conditii de rivalitate cu celelalte mari puteri, SUA si Uniunea Europeana, ar fi fost previzibila.
Fiecare putere mai mare are interesul de a impiedica alte puteri sa controleze zona-tampon, iar Occidentul a transmis o serie de semnale atat Moldovei, cat si Ucrainei, carora initial Vladimir Voronin si Leonid Kucima le-au raspuns.
Este posibil ca Revolutia de la Tbilisi, ce a dus la caderea Administratiei proruse a lui Sevardnadze, sa fi creat Rusiei in fata vecinilor-sateliti imaginea de putere in declin si sa fi determinat nevoia acestora de a obtine un statut mai clar in relatiile internationale.
Un pas inainte spre spatiul euro-atlantic facut de Moldova si Ucraina ar diminua serios sansele Kremlinului de a controla procesele electorale din cele doua tari prin parghii politice.
Kievul a revenit prin adoptarea noii doctrine privind relatiile externe, care nu mai stipuleaza ca integrarea in NATO si UE reprezinta o prioritate pentru Ucraina, Rusia speculand slabiciunea pentru putere a lui Leonid Kucima si a favoritului sau pentru Presedintie, Viktor Ianukovici.
Moldova, insa, poate si datorita vecinatatii cu Romania, a preferat sa mearga pe mana Vestului, refuzul de a accepta Planul Kozak de federalizare a republicii venind, dupa cum sustin surse autorizate, ca urmare a unor recomandari de la Washington.
La inceputul crizei nistrene, de altfel, Administratia Voronin a avut o pozitie transanta, neobisnuita pentru comunisti, in care facea apel la SUA si la Uniunea Europeana sa intervina pentru restabilirea drepturilor moldovenilor din Transnistria.
Kremlinul a testat cu aceasta ocazie reactia actorilor internationali implicati indirect, SUA, UE si chiar Romania si modalitatile prin care acestia sunt dispusi sa sprijine Moldova, miza finala fiind readucerea Moldovei si a Ucrainei din pozitia de state-tampon oscilante la cea de state-tampon-satelit inainte de alegerile din cele doua tari.
