Acest lucru a mai fost discutat si dezbatut. A consumat o mare parte din energiile politice si ale societatii civile din Romania. Guvernarea CDR a ratat in mod antologic o curatire a institutiilor democratice de fosti activisti si ofiteri de Securitate. Chiar si legile adoptate atunci au in textele lor destule sparturi. Parca ar fi fost lasate inadins ca unii sa poata scapa.

De altfel, o operatiune similara n-a prea izbutit cu adevarat decit in Germania si in Cehia. In rest, pe masura ce ne-am apropiat de leaganul comunismului, in loc sa se produca decontul veritabil al exceselor, acesta a fost inlocuit cu o preluare a puterii exact de catre cei vizati.

La urma urmei, la Moscova conduc cei care in Germania fosta comunista si in Cehia ar fi “stat o tura” pe tusa.

Ceva asemanator se intimpla si la Bucuresti. Democratii rasariti din spumele revolutiei stimulate de serviciile secrete nu sint decit travestitii perioadei precedente. Ei conduc statul de drept, partidele politice, marile afaceri, privatizarile, diplomatia, chiar si cultura.

Pe un asemenea fond, taranistii, reuniti in congresul menit a schimba conducerea si a pune bazele unei relansari a partidului, vin acum cu o idee teoretic corecta, practic cu putine sanse de izbinda.

Cine ii va urma astazi intr-o campanie care, pina acum, s-a bucurat de o sustinere de 2% din partea electoratului? Din inca substantialele procente ale celor care sustin partidul lui Ion Iliescu si Adrian Nastase, citi se vor rupe pentru a vina securisti si activisti? Din cei care

s-au saturat de domeniul politicii, citi se vor dezmorti pentru a ingrosa rindurile taranistilor impotriva activistilor si securistilor? Ma tem sa incerc un raspuns.

Intoarcerea taranistilor la un deziderat al anilor '90, chiar daca el este impachetat altfel si insotit de idei moderne (statul minimalist), oricit de corecta pare din punct de vedere moral, s-ar putea sa fie riscanta din punct de vedere electoral si politic.

Cine va mai fi astazi inflacarat de Proclamatia de la Timisoara (document de referinta al acelei perioade)? Citi au mai ramas sa traiasca anticomunismul din Piata Universitatii sau de la mitingurile Aliantei Civice?

Una dintre ideile vehiculate in zilele premergatoare congresului taranist a fost reconcilierea nationala. Oamenii de baza ai PNTCD s-au speriat.

Cum adica, reconciliere cu oamenii fostului partid comunist, acum bogati, in virful institutiilor statului, cu pretentii de onorabilitate nestirbita? Reconciliere cu fostii ofiteri ai Securitatii lui Ceausescu, intr-un moment in care ei sint pe val, controleaza economia, institutiile si viata publica? Greutatea trecutului si o anume inabilitate politica i-au facut pe multi dintre taranisti sa-si

astupe urechile in fata unei asemenea discutii.

Reconcilierea nationala, o idee generoasa, de care Romania are nevoie, nu va putea fi niciodata credibila in gura lui Ion Iliescu si Adrian Nastase. Ea ar fi fost o oferta politica doar in discursul celor care au suferit de pe urma comunismului. Din pacate, o idee generoasa, profund crestina, n-a avut parte de o dezbatere mai profunda.

Si, implicit, a fost ratata ca principala tema de campanie pentru 2004.