Iar va bat la cap cu Paul Auster. Si asta dintr-un motiv foarte simplu, conform unei teze foarte antipatice scriitorilor romani. Iata ipoteza: un cititor absolut obisnuit (fie el din Tahiti sau din Romania) comite un act extrem de crud - nu citeste din patriotism, citeste doar ce-i place (nimeni nu-l poate controla, slava cerului!).
Abia cind pe raftul de lecturi de placere se vor situa, fara discriminare si fara alegeri ipocrite, scriitori romani contemporani, alaturi de scriitori americani contemporani, abia atunci vom avea motive de bucurie culturala. Deocamdata, impulsul de a deschide cartea unui scriitor roman in plina vacanta este minim.
De ce? Pentru ca e de ajuns sa citesti un Paul Auster, de exemplu, si sa realizezi ce lipseste de pe piata literara de la noi. Lipseste echilibrul perfect intre lizibilitate si complexitate estetica. Lipseste inventivitatea narativa, aceea de povestitor pur.
Lipseste orgoliul - aparent demodat, dar mereu de mare efect printre cititorii obisnuiti - de a crea o lume, un univers “beletristic” bine articulat.
De data aceasta va recomand sa nu scapati “Cartea iluziilor”, un roman al lui Auster tradus proaspat la noi, care construieste un destin incredibil al unui actor si regizor de film mut: Hector Mann. Personajul nu are cuvintul - apuca abia sa schimbe doua vorbe cu personajul-narator, dupa care se stinge din viata intr-o ferma (si studio de film) construita departe de lume.
Povestea lui se construieste din marturiile unor oameni care au facut, fiecare, o pasiune speciala pentru el. Desi filmele sale sint pierdute prin arhive si desi face filme ca sa le distruga, el ramine in memoria oamenilor exclusiv prin carisma.
Naratorul insusi este victima unei tragedii si incearca sa revina la viata recuperind un destin al unui artist disparut misterios de mai bine de jumatate de veac. Intregul roman se construieste dupa principiul vietilor succesive din destinul unui individ (Chateaubriand e lumina calauzitoare...
) - nu exista personaj care sa nu sufere transformari radicale, care sa nu surprinda prin metamorfoze, desi lucrurile par a debuta in ritmul lent si nepromitator al unui roman-fresca...
Ritmul in care rasar povestile din firul narativ principal este o mostra incredibila de mestesug al textului. Personajele prolifereaza, sint trei planuri secunde care se dezvolta pe linga destinul lui Hector, fara ca nimic sa se piarda, fara ca ritmul lecturii sa resimta incarcatura.
N-o sa dezvalui aici nimic din intriga extrem de complexa din “Cartea iluziilor”, ci o sa va repovestesc unul dintre filmele arse ale lui Hector Mann. Un scriitor, Martin, scrie o nuvela. Iubita sa, Claire, aparuta misterios in casa scriitorului, incepe sa sufere de o boala necunoscuta, pe masura ce Martin inainteaza in lucru. Cind nuvela e gata, Claire e pe moarte.
Martin incepe sa arunce pe foc, una cite una, foile manuscrisului si Claire isi revine. Filmul se incheie. Aparent o poveste cu prea mult tilc, prea incarcata de simbol, dar care are o puternica latura denotativa, complet paralela cu posibile chei de interpretare rasuflate (despre esenta actului artistic sau alte bla-bla-uri).
Si asta pentru ca Auster nu crede in ambiguitatea exagerata a textului literar - este acel tip de scriitor care traduce frust in fapte mesaje artistice dintre cele mai cliseizate.
Paul Auster, Cartea iluziilor, Polirom, 2004
