Sa nu ne pierdem memoria!

de VALERIU RAPEANU     Curierul National
Luni, 23 august 2004, 0:00


Si mai putini, mult mai putini sunt cei care se aflau atunci la cumpana dintre viata si moarte. Cei care, cu arma in mana, incercau, cu precare mijloace, sa tina piept puhoiului uman si uraganului de foc pravalit de cateva zile in partea de rasarit a tarii noastre.
Celor mai multi, ziua de 23 august le aminteste orele petrecute din faptul diminetii si pana in amiaza zilei, cand soarele incingea totul.

Incolonati pentru a parcurge kilometri, impovarati de portretele succesivilor conducatori ai Partidului Muncitoresc sau Comunist Roman si de lozinci jubilante sau "mobilizatoare", li se impunea o bucurie care nu era a lor, erau siliti sa fie figurantii unor masive butaforii menite sa ofere o imagine aflata la polul opus al realitatii sociale si sufletesti.

Nimic comun nu aveau toate acestea cu idealurile proclamate in noaptea de 23 august 1944 in care romanii au crezut, pe care
le-au salutat atunci cu un entuziasm neretinut, iar, cand au inceput sa fie calcate in picioare, multi s-au angajat in lupta pentru apararea lor.
Cei mai tineri nu-si mai amintesc de aceste defilari uriase devenite un adevarat calvar fizic si moral pentru fiecare in parte si toti laolalta. Pentru ei - si ei vor fi din ce in ce mai multi, o data cu trecerea timpului - nu numai 23 august 1944 a devenit istorie, ci si modul in care au fost anexate, denaturate, falsificate sensurile acestei zile.

Totul trece din ce in ce mai mult din registrul trairilor emotionale in cel al faptelor studiate.
Cei ce vor veni dupa noi se vor intreba, mai mult decat noi, care pastram amintiri indepartate chiar despre acea noapte sau despre succesivele sarbatoriri de pana in urma cu cincisprezece ani, daca 23 august 1944 a fost un act necesar sau nu, daca ceea ce a urmat dupa nu ne determina sa-i conferim o conotatie negativa…
23 august 1944 ramane unul din acele momente de referinta in istoria poporului roman si in contextul universal. Mai intai, pentru ca atunci s-a manifestat evident vointa Regelui, a clasei politice, a armatei romane, instantaneu urmata de intregul popor, de abolire a dictaturii cu toate consecintele pe care aceasta o avea in existenta unei natiuni in relatiile sale internationale.

Actul de la 23 august 1944, care n-a fost o rabufnire instantanee, ci un fapt indelung pregatit in tara si peste hotare, reprezinta optiunea fundamentala a poporului roman pentru valorile democratiei, ale libertatilor cetatenesti, ale drepturilor omului si respingerea oricarei forme de rasism, sovinism, ura etnica.

Atunci ne alaturam nu numai din punct de vedere militar, ci din acela al conceptiei despre stat, societate, om, marilor democratii apusene - Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii - modelul si exemplul peren pe acest taram.

Este adevarat ca din aceasta coalitie facea parte si un stat dictatorial de stanga, dar care lupta impreuna cu democratiile apusene impotriva Germaniei fasciste, a ceea ce era considerat atunci si nu numai cel mai mare pericol la adresa omenirii.

Nesansa istorica nu numai a noastra, ci a tuturor tarilor din estul si centrul Europei care au avut o soarta identica timp de 45 de ani cu cea a Romaniei, a fost ca Armata Rosie - primita si privita la inceput datorita unei uriase operatii de propaganda ca o armata de eliberare - nu a fost altceva decat o armata de ocupatie in adevaratul inteles al cuvantului, prin care statul sovietic si-a

impus, utilizand toate mijloacele fortei, sistemul dictatorial, represiv, mentinut prin teroare.
Nici un moment, atunci cand au pornit aceasta actiune si au pregatit-o (infruntand pericole care puteau fi fatale) oamenii nostri politici, diplomatii, militarii n-au avut in vedere inlocuirea unei dictaturi cu o alta dictatura, trecerea de la un sistem represiv la altul.
Cine urmareste cu obiectivitate desfasurarea intregii actiuni vede cum contactele, discutiile, tratativele au fost indreptate de la inceput si cu precadere catre Apus, in sprijinul caruia am crezut chiar si cand, dupa 23 august, situatia devenise disperata.

Cei ce au realizat actul de la 23 august 1944 n-au avut alt gand decat acela al restabilirii valorilor democratiei pluraliste, al principiilor libertatii cetatenesti si abolirea tuturor legiuirilor care, incepand din 1938, facusera ca tara noastra sa cunoasca - pentru prima data in istoria ei moderna - un regim de dictatura impus de extrema dreapta care a profitat de o conjunctura internationala

ce-i era favorabila. Actul de la 23 august 1944 a demonstrat ca Romania n-a acceptat, decat silita, nesocotindu-se vointa populara si a reprezentantilor ei, situatia de satelit al Axei si nici nu s-a mandrit cu faptul ca era a patra putere a acestei aliante cu atatea rezonante tragice in istorie.

Nici unul dintre cei ce l-au infaptuit, Regele Mihai I, sefii partidelor democratice, Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Bratianu, C. Titel Petrescu, oamenii politici apartinand acestor partide, militarii de rang superior, membrii Casei Regale, diplomatii aflati in diferite posturi in tara sau in strainatate, n-au avut in vedere "vanzarea" tarii, infeudarea ei unei puteri dictatoriale.

Dimpotriva, toti erau credinciosi principiilor de libertate, suveranitate, de drept al popoarelor de a-si alege, pe cai democratice, forma de stat, caile de realizare si implinire a nazuintelor individului si ale natiunii.
Ce s-a intamplat dupa aceea s-a facut fara acesti oameni si impotriva vointei lor. Care s-au opus cu indarjire eroica, preferand calvarul temnitei si moartea decat orice pactizare cu inamicii democratiei.

A le imputa ca, de la un moment dat, si-au asociat Partidul Comunist din Romania la preparativele acestui act, reprezentantul lui, Lucretiu Patrascanu, cunoscand nu doar ca urmare a unor simple coincidente aceeasi soarta cu cei trei, inseamna a ne lasa prada fanatismelor lipsite de orice temei stiintific.

Departe de sfera de influenta sovietica, Franta si Italia au avut, timp de cativa ani, dupa 1945, guverne in care reprezentantii partidelor comuniste din tarile respective aveau posturi importante. La noi, participarea respectivului partid, oricat de inexistent era, a fost impusa de o necesitate istorica.

Si, apoi, cei ce au faurit actul de la 23 august 1944 nu vroiau sa inlocuiasca o forma de excludere politica si sociala cu alta, ci printr-o confruntare loiala, sincera, deschisa sa se aleaga de catre popor forma de guvernamant si oamenii care sa o puna in practica.

Nimeni, nici chiar statele precum Polonia si Cehoslovacia, care nu fusesera aliate ale Axei ci primele ei victime si pentru salvarea carora democratiile occidentale au depus eforturi infinit mai mari decat pentru tara noastra, n-au avut alta soarta. Putine, foarte putine acte istorice au in perspectiva imediata sau indepartata a timpului conotatii exclusiv pozitive.

Nici detronarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea unei dinastii straine n-a fost scutita ani si ani de zile de semne de intrebare, de tensiuni fatise sau ascunse. Nici "Restauratia" de la 8 iunie 1930, o lovitura de palat, realizata in pofida oricarei forme legale, nu poate fi stearsa din istoria Romaniei.

Domnia lui Carol al II-lea a insemnat un factor de progres in viata Romaniei moderne, transformandu-se, din pacate, in contrariul ei. Puterile straine nu ne-au recunoscut drepturile si ne-au impus conditii umilitoare si la Congresul de la Berlin (1879), ni le-au dramuit si la cel de la Versailles si le-au nesocotit in mare parte la Paris, in 1946.
Suntem intr-un moment cand orice incercare de a rememora evenimente si personalitati ale trecutului se loveste de o rezistenta inexplicabila. Dar pretutindeni in lume, si ma refer la natiunile democrate, civilizate, ceea ce apartine trecutului este cinstit cu respectul si spiritul critic adecvat.

Dar si cu manifestari, unele chiar cu o pronuntata nota festiva, menite sa aduca in viata prezentului si ceea ce a fost atunci, si cum a fost. Ca luminile stau alaturi de umbre, ca fapte lamurite se intretes cu cele ce - poate - nu se vor lamuri niciodata, ca vor aparea noi documente ce vor nuanta si vor aprofunda ceea ce stiam pana acum, e firesc.

Apar sub ochii nostri, nu numai aici la noi, ci in toate tarile. Istoria este o stiinta care nu pune stavila cunoasterii la un moment dat si are in fata ei un camp de investigatie nelimitat.
Dar, a condamna aprioric un moment istoric si a ne ridica impotriva a ceea ce se face pentru readucerea in fata contemporanilor a personalitatilor complexe si contradictorii care au avut un loc in evolutia natiunii noastre, in opera de propasire culturala, reprezinta o intoarcere la o epoca de care cu totii ne aducem aminte cu tristete, cu strangere de inima.

Adica, la ceea ce s-a intamplat dupa 1948, cand istoria Romaniei trebuia uitata si se facea totul sa fie uitata, pentru ca noilor generatii sa li se taie orice posibilitate de a dialoga cu trecutul, de a-l confrunta cu prezentul, de a medita asupra lui, de a-l vedea asa cum a fost. De a face ca poporul nostru sa-si piarda memoria.

Impotriva acestei realitati tragice, atunci, in imprejurarile pe care le cunoastem, nu putini intelectuali au reactionat. Iar demersul lor, cu toate oprelistile, cu toate masurile represive, a fost atunci in consens cu ceea ce vroia sufletul popular, indurerat si revoltat de ofensiva impotriva fiintei lui.
De ce am privi acum cu nepasare si cu detasare tot ceea ce ne indeamna sa ne uitam istoria, sa ne pierdem memoria…



















74 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version