M-am grabit, cred, cand am luat in deradere faptul ca PSD a devenit, dupa alegerile locale, un „partid rural“. M-am lasat sedus de constatarea, impusa de scrutinul din iunie, ca PSD a suferit o usturatoare infrangere in marile orase.

Pe baza aceasta, am ajuns la concluzia – in principiu, corecta – ca PSD isi va retrage „trupele“ si „furierii“ spre sate, de unde va incerca sa respinga la toamna asalturile Opozitiei. Greseam, insa, neglijand importanta pe care o au aceste ultime „transee“ in luptele politice autohtone.

Mi-a venit sa rad si cand l-am vazut pe Nastase, intr-o fotografie publicata de ziare, cu o coasa, undeva prin Moldova, vrand sa demonstreze celor care cunosc lumea taraneasca doar din folclor sau din weekend-uri ca, desi e un targovet sclivisit, nu e complet strain de „mediul rural“.

Mi-am dat seama imediat, in calitatea mea de fost cosas de elita, ca d-l Nastase habar n-are sa tina o coasa in mana. Dar, inca o data, m-am grabit. Imi amintesc acum ca Hrebenciuc spunea intr-o seara, la televizor, foarte satisfacut, ca PSD conteaza pe trei milioane de voturi, dintre care doua milioane (adica grosul) la tara. Satisfactia lui avea niste subintelesuri clare.

Sa se scrie orice si oricat despre marea coruptie din partidul nostru! Sa se publice oricate dovezi despre hotie si despre cat am furat! Noi avem baza noastra, la sate, nu ne facem griji!

Si cine l-ar putea contrazice? Cu ce argumente? Faptele sunt fapte. Orasele sunt mai sensibile la nevoia de speranta, de schimbare. Satele, dimpotriva, se complac, se pare, resemnate, in istoria care balteste peste ele. Toate sondajele confirma un paradox grotesc. Taranii sunt temelia electorala a regimului pesedist.

Fara sprijinul taranilor, partidul cu cei mai multi corupti si invartiti n-ar mai ramane la putere. „Nu exista nici un motiv serios care sa ne impiedice sa speram ca, la alegerile din acest an, vom scapa de PSD“, imi spunea cineva zilele trecute.

Ba exista! Chiar daca acest motiv ridica niste intrebari stanjenitoare, mai ales pentru cineva, ca mine, care nu poate vorbi despre satul romanesc cum ar vorbi unul ca d-l Geoana, care cunoaste bine globul, dar nu si-a murdarit niciodata, probabil, pantofii cu praful sau noroiul de pe ulita unui sat.

Cum e posibil, oare, ca tocmai clasa cea mai conservatoare, cea mai legata de traditii, cea mai nationala, sa devina baza electorala a unei oligarhii pentru care „tara“ se reduce la „buzunare“? Cum e posibil ca partea cea mai lovita, cea mai umilita, sa-si dea voturile unui partid de parveniti? Ce poate avea comun lumea taraneasca, fie si muribunda, cu insi ca Mitrea si

Hrebenciuc? Cum se poate lasa ea inselata tocmai de cei pe care ar trebui sa-i deteste cel mai mult? si care nu pricep, cu siguranta, nimic nici din dramele satului romanesc, nici din faptul ca, prin forta lucrurilor, intr-un viitor nu prea indepartat nu vom mai avea „tarani“, ci „fermieri“, ceea ce va aduce dupa sine consecinte nationale inevitabile.

Pe scurt, de ce lumea care a sabotat, secole la rand, istoria se lasa acum pacalita si transformata in punct de sprijin de partea cea mai straina de istoria noastra?

Inainte de a incerca niste raspunsuri, trebuie sa recunosc ca nu-mi e simplu sa le caut. Si nu garantez sa rationamentul meu e al unui martor obiectiv. E limpede si pentru mine ca trebuie sa armonizam agricultura noastra rudimentara, avand inca resturi din Evul Mediu, cu standardele agriculturii europene. Dar imi e la fel de limpede ca problema nu e doar economica.