Peste numai o zi incepe un nou an de invatamant. Se deschid larg portile scolii, dar in pragul clasei nu va fi nimeni. Scoala va incepe fara dascali. Cel putin asa arata astazi perspectiva lui 15 septembrie. La unison, federatiile sindicale din invatamant au decis sa boicoteze deschiderea noului an. Numai educatoare, invatator sau profesor sa nu fii.
Miercuri dimineata, in loc sa-ti pui hainele curate si sa-ti improspatezi inima cu bucuria intoarcerii la scoala, va trebui sa tragi adanc aer in piept si sa incerci sa te calmezi. Scoala fara dascali va fi la fel de trista ca scoala fara elevi.
Guvernul Romaniei pare insa a nu crede ca asa ceva - nemaiintalnit de cand e scoala scoala - s-ar putea intampla si mizeaza tocmai pe incarcatura emotionala a acestei zile. Dascalii insisi sunt uimiti ca ar putea lipsi in prima zi. Insa nu au alta cale. Si pentru ca nu cu elevii lor sunt in vrajba, ci cu un guvern care i-a uitat, pe 16 septembrie se vor duce la cursuri.
La prima vedere, gestul cadrelor didactice pare superfluu. Daca tot se duc pe 16 septembrie la cursuri, ce atata vanzoleala cu boicotarea deschiderii anului scolar? Nu e deloc insa asa. Din nou, in 15 septembrie, corpul profesoral, mut si ascultator, rabdator, asa cu toate bune si rele ale lui, ne va da o lectie.
Lectia aceea spune ca un invatator nu poate fi decat acolo unde-i e menirea, unde s-a angajat ca se duce, acolo unde isi castiga painea lui de zi cu zi: la scoala. Asa ca se va duce la scoala, amanand pentru 11 octombrie declansarea grevei generale.
Dar acelasi invatator care se va duce la cursuri stie, pe propria-i piele, mai bine decat o spune Anuarul Statistic al Romaniei, ca salariul lui este cu o catime mai mare decat al celor din salubritate. Lui, aceasta societate, acest guvern, ii recompenseaza munca cu putin peste cat ii da vidanjorului ori hingherului. Iar el nu este nici vidanjor, nici hingher.
Si nu este vorba ca respectivele indeletniciri ar fi injositoare, chiar daca ele cunosc sporul de rusine pe care dascalii nu-l primesc, ci de faptul ca profesorii nu lucreaza cu caini vagabonzi, ci cu speranta Romaniei, cu sansa ei de a deveni altceva. De 15 ani vorbim in nestire despre calitatea invatamantului romanesc, uitand ca aceasta e data de tot ceea ce investim in el.
De cat isi permite societatea noastra sa-i aloce din ceea ce strange. Calitatea o dau cladirile, manualele, programele, bancile si pisoarele, creta si multimedia, geamurile prin care patrunde soarele, calculatorul si profesorul. Avem atata calitate cata ne-am invrednicit sa dam scolii: sub 4% din PIB din bugetul de stat. Nici o letcaie din sectorul privat.
Avem calitatea manualelor nu doar terfelite, ci absente. Miercuri vor lipsi de pe banci 600.000 de manuale.
Avem calitatea data de un minister care fluiera a paguba, in loc sa puna pe masa un plan educational cap-coada, de la 6 ani la 16 ani, cat tine invatamantul obligatoriu, in care sa stim cate discipline scolare predam, cat cerem elevului sa cunoasca din algebra, ce-i mai important sa stie acesta in clasa a VI-a: clasele celenteratelor (hidrozoare, scifozoare, autozoare) sau cum sa-si rezolve, la
13 ani, problemele legate de droguri, primele planuri ale vietii ori prima nalucire a iubirii. Avem calitatea nascuta din ignorarea nevoilor reale ale invatamantului, deopotriva ale bazei materiale si ale materialului uman.
Din transformarea educatiei, din prioritate nationala in codasa nationala, din trimiterea ei in dimensiunea in care ne permitem sa ne facem ca platim in timp ce-i obligam pe dascali sa se faca a munci. Calitatea unui corp profesoral imbatranit, a unei meserii neatractive de care fug ca de dracu' debutantii, fiindca 4.500.000 lei pe luna ii pot castiga si fara sa se faca educatori.
Guvernul a inventat acum, in precampanie electorala, "banii de liceu". Nu trebuie sa fii contabil ca sa intelegi ca acele doua milioane de lei pe luna pe care le-ar primi cei peste 200.000 de elevi indreptatiti reprezinta cam acelasi efort financiar ca marirea salariilor dascalilor de la acelasi 1 octombrie.
Daca insa pana la alegeri banii de liceu nu vor fi dati efectiv, ci vor reprezenta doar promisiunea electorala facuta sutelor de mii de parinti votanti, salariile profesorilor ar trebui platite. Pentru aceasta insa lipseste vointa politica.
In 15 septembrie dimineata, fiecare dascal va trebui sa aleaga intre tristetea din privirea copilului, care nu-l vede la scoala pe domnul invatator, si propria lui tristete, nascuta din umilinta si saracie.
