De teama increderii in partidele politice, institutele de sondare a opiniei publice de la noi s-au ocupat mai sistematic incepand cu 1998.

In intervalul iunie 1998 - mai 2003, media romanilor care au declarat ca nu au incredere in partidele politice s-a situat in jurul a 80 de procente, cu o curba mai inalta, peste 84 procente, in perioada noiembrie 1999 - noiembrie 2000 (cresterea se prea poate sa se explice prin performantele mult sub asteptari ale administratiei CDR - Emil Constantinescu).

Cercetatorii au pus destul de rar intrebari separate ca sa afle motivele neincrederii populatiei in partide. Si totusi, indirect cel putin, avem destule indicii legate de explicatiile respective.

Atunci cand multumiti de „modul in care functioneaza democratia din Romania“ se declara mai putin de 20% dintre „subiecti“, e evident ca avem si un raspuns referitor la increderea in partide.

Asemanator stau lucrurile si atunci cand intrebarile au in vedere gradul de (ne)multumire fata de activitatea Guvernului privind politica economica, nivelul de trai sau reducerea coruptiei.

Politologii au, bineinteles, suficiente explicatii de ce partidele politice nu se numara printre institutiile cele mai iubite. Una dintre ele e ca partidele sunt inclusiv o expresie a conflictelor de la nivelul societatii. Indiscutabil ca lucrurile stau asa.

De asemenea e indiscutabil ca sunt si alte explicatii - tinand exclusiv de natura partidelor - pentru care aceste institutii fundamentale ale democratiei se bucura de o simpatie cel mai adesea redusa. Si totusi, se pare ca teoriile din tratatele de politologie ar fi avut nevoie, mai cu seama in ultimii ani, de anumite aduceri la zi.

Intr-o democratie precum cea din Romania, a explica neincrederea in partide numai prin teoria naturii specifice a partidelor mi se pare cu totul nesatisfacator. Saptamana trecuta am incercat sa arat de ce dupa parerea mea principalul partid din Romania e departe de a fi un partid democrat.

Am insistat mai mult asupra acestei chestiuni crezand, asa cum cred si in continuare, ca in privinta PSD au mai ramas prea putine alte lucruri de demonstrat. Intre mai multe altele, ma gandesc, de pilda, la problemele grave de identitate ideologica pe care partidul d-lor Iliescu si Nastase le are.

Insa neincrederea in partidele de la noi (dar nu doar de la noi) are si alte surse decat propriul deficit de democratie sau confuziile de ordin ideologic.

Fara sa fac vreo fixatie din asta, pentru partidele politice, si in general pentru democratie, chestiunea coruptiei - dar si a orice altceva care poate submina fundamentele democratiei - constituie un risc care n-ar mai trebui neglijat prea mult.

Faptul ca in politica, in special in competitia politica, s-a ajuns sa se investeasca sume imense, in ordine de marime de neimaginat in urma cu un numai cativa ani, constituie, dupa parerea mea, o tendinta cat se poate de riscanta.

Principalele partide de la noi, tot mai principale si dominand tot mai autoritar, au ajuns sa ruleze sume care fac ridicole oricare din paragrafele Legii finantarii partidelor. De unde si contra ce vin acesti bani sunt lucruri aproape clare si care nu mai mira pe nimeni.

Din punctul acesta de vedere, mie unuia mi se pare ca probleme asemanatoare incep sa se puna inclusiv acolo unde tari ca Romania au a-si gasi modelele. Potrivit datelor oficiale, Partidul Republican din Statele Unite a cheltuit 168 de milioane de dolari numai cu organizarea unui singur eveniment, lansarea, recenta, a candidaturii presedintelui Bush si a secundului sau, vicepresedintele Cheney.

Nu e exclus ca intreaga campanie a celor doi sa se duca mult peste un miliard de dolari. De unde atatia bani? Patentul s-ar putea crede ca-i al lui Hrebenciuc, Patriciu sau Nastase, desi-i suta la suta american („Made in America“, cum spuneam altadata).

Pana sa ajunga vicepresedinte al Americii, d-l Cheney a fost, intre 1995 si 2000, director executiv al concernului Hulliburton, concern care, dupa 2000, ca printr-o minune, a castigat tot ce se putea castiga din contractele cu statul (multe miliarde de dolari, mai ales in domeniul militar si in „reconstructia Irakului“).

De vreo doi sau trei ani magistratii americani promit sa clarifice lucrurile, insa clarificarile nu mai vin, iata, nici in tara Libertatii si Justitiei. Iar exemplele pot continua mult si bine, si nu numai de la americani.

Diferite doar in context, aceste exemple ne avertizeaza, toate, asupra unui foarte mare risc: cu cat banii care vor continua sa intre in politica vor fi mai multi si mai negri, cu atat orizonturile democratiei vor fi mai cenusii.