Traian Basescu - citesc intr-o interventie a d-lui Emil Hurezeanu pe marginea zvonurilor ca liderul PD ar putea fi mai mult decat seful campaniei electorale la D.A. - e nu numai un personaj „mobil“ si „puternic“, fara repaos“.
Ar fi „singurul lider nelinistit si omniprezent“; un „politician pur-sange, singurul care, prin persoana sa, poate sa tina in sah PSD“. Probabil, nu m-as fi oprit la aceste opinii, daca n-ar fi venit din partea unui autor pe care-l pretuiesc. Asa, insa, am cazut pe ganduri. Chiar atat de mult sa ma insel, oare, in estimarile mele?
E drept ca, din pricina celor traite in ultimii cincisprezece ani, nu ma misc prea usor azi intre ceea ce reusesc sa inteleg si ceea ce nu reusesc sa accept. D-l Hurezeanu, cum am mai avut prilejul sa observ, e mai nuantat decat mine. Pe deasupra, nu e un secret ca si altii vad in Basescu un soi de super-politician indigen in fata caruia tremura si Adrian Nastase, nu numai Geoana.
Basescu ar fi si remorcherul partidului sau, si spaima pesedistilor, si antrenorul lui Stolojan. Ba, potrivit unor speculatii recente, ar putea fi, din toamna, daca Alianta liberalo-democrata va castiga alegerile, prim-ministru. Unica piedica ar fi ca ar aminti prea tare de „precedentul Ciorbea“, dar mai stii? Ce nu e posibil la noi?
Sa fiu bine inteles. Nu ma deranjeaza parerile pozitive despre d-l Basescu. Ma nedumeresc numai termenii in care „singurul lider nelinistit si omniprezent“ e incurajat sa-si vada umbra inflamandu-se. Am renuntat demult la vanitatea stupida de a-mi inchipui ca adevarurile mele sunt mai adevarate decat adevarurile altora. Prin urmare, admit ca ma pot insela.
Mai ales ca - am recunoscut si asta - nu prea stiu cum poti sa fii „obiectiv“ cata vreme va exista o diferenta intre sufletul omenesc si un calculator. In ceea ce ma priveste, ma multumesc cu o subiectivitate onesta. „Cazul Basescu“ ma arunca, insa, intr-o dilema.
Sau mitocania a devenit o larga banalitate pe malurile Dambovitei si a ajuns sa nu ne mai deranjeze, ceea ce inseamna ca e stricat ceva esential in sistemul nostru de valori. Sau sunt atat de multe nulitati pe scena noastra politica incat orice prezenta mai putin terna devine, automat, „interesanta“.
Iar Traian Basescu e, neindoielnic, un personaj „interesant“. Are o minte agera. Si o replica prompta, colorata, care place multora. Cum am mai spus, nu se pricepe sa manuiasca o floreta, dar se descurca bine cu parul. In plus, e dotat cu un instinct sigur al populismului, care-l face redutabil intr-o campanie electorala.
Despre calitatile lui ca prim edil al Capitalei, nu ma pot pronunta. A avut grija PSD, prin haita de consilieri care l-au hartuit si sabotat in legislatura trecuta, sa-i ofere alibiuri puternice. Am, insa, oroare de mitocanie, chiar daca ea izbuteste sa para unora „simpatica“.
Or, in „politicianul pur-sange“, descopar adesea pe cel mai popular si eficient mitocan din politica autohtona; popular si eficient, deoarece grosolaniile lansate „destept“ se bucura de mare succes la noi.
Impreuna cu rasul satisfacut care le urmeaza, dezvaluie un mitocan adanc, structural, convins ca-si poate permite orice, fiindca altii sunt „prosti“ sau „blocati“. Lingaii din jurul lui ii vor fi spus de atatea ori ca e „formidabil“ incat a inceput, probabil, s-o creada.
Ceea ce, la urma urmei, nu ma mira. Nu exista vanitate inteligenta. Ma mira altceva. Ca s-a creat in jurul d-lui Basescu o sub-mitologie care i-a stimulat tupeul de a se socoti pe sine o „instanta“. Va amintiti afisele de la alegerile locale in care sub poza candidatilor Aliantei era stampilata formula „garantat Basescu“?
Asadar. As vrea ca in noiembrie sa castige Alianta D.A. alegerile, dar, din respect pentru primele autoritati ale statului, marturisesc ca nu mi-ar placea sa-l vad pe Traian Basescu prim-ministru. Si, cu atat mai mult, ma sperie gandul ca, intr-o zi, ar putea ajunge, vai, la Cotroceni.
