Lucian Mandruta

Presedintele altora

de Lucian Mandruta     Jurnalul National
Sâmbătă, 18 decembrie 2004, 0:00


Ion Iliescu e un om intelegator. In ’90 a inchis ochii cand unii au venit cu ideea unei legi prin care oamenii sa-si faca firma. A fost de acord si cu ideea bizara de a permite unor cetateni sa-si faca case mai mari ca ale altora. Dupa 1992 s-a destins complet: a dat voie unora sa-l critice dupa 11 noaptea la televizor. Nu le-a dat voie mult, doar cateva luni, ca avea si omul rabdarea lui.

In 1996 a facut cel mai mare gest de larghete: a lasat pe un cetatean neverificat, fara referinte si complet in dezacord cu el, sa ajunga presedintele Romaniei. Nu i-a cedat insa si puterea – si nici omul acela n-a stiut sa i-o ia.



Dupa 2000, presedintele Iliescu s-a distins printr-un aer aproape regal, cu minusul ca n-a incercat niciodata sa-i vindece pe leprosi prin simpla atingere. S-a despartit de noi indemnandu-ne sa votam un candidat pe care il cunostea pasamite mai bine. Si ne-a lasat cadou, intr-un destin perfect circular, o scena de strada cu Miron Cozma in prim-plan.

In 1992, cand am vorbit prima oara in calitate de ziarist de Ion Iliescu, nu mi-am imaginat niciodata ca voi ajunge sa scriu despre el si dupa 12 ani. Era in vremea aceea un om in varsta. Avea dreptul, conform legii, la 8 ani de Presedintie. Iata-l ca pleaca abia dupa un deceniu si ceva. E drept, am facut o pauza formala de Iliescu.

Dar chiar si in acea pauza a fost suficient de puternic incat modelul sau de actiune politico-sociala sa functioneze. Spre inamicii sai politici au plecat din nou regimentele din Valea Jiului, un fel de Tinut Mordor al Romaniei. Lipsa de imaginatie? Sa-i spunem consecventa, e un cuvant care ii place mai mult. Si nu se face sa-l contrazici.

De fapt, Ion Iliescu si-a petrecut batranetea in calitate de presedinte al tineretii mele. Fara ca eu si generatia mea sa aiba vreodata (cu exceptia catorva luni cu Emil Constantinescu) presedintele ei. Ion Iliescu a ales mereu sa ne evite. Sau sa caute intre noi olimpicii, fotbalistii si cantaretii care sa fie de acord sa se pozeze in tacere cu el la ceremonii de premiere.

A zambit la noi, dar n-a fost niciodata curios sa stie de ce nu-l placem. Stia oricum ca tara lui e alta.

Ion Iliescu a ales sa fie presedintele majoritatii. O idee buna pentru o cariera politica demna, intr-o tara cu institutii vechi de 500 de ani, ca Anglia. In cazul nostru insa, Ion Iliescu si-a castigat locul prin votul celor cu o singura idee in cap: sa nu mai auda si vada aplicata nici o idee noua.

Presedintele nostru n-a avut nevoie de votul celor cateva sute de mii de romani educati, urbani, activi, inteligenti si ramasi inca in tara. I-a fost suficient sa fie amic cu ceilalti. I-a fost destul sa faca politica pentru trecutul Romaniei. La fel ca si alegatorii sai, Ion Iliescu a ales sa-i ignore pe reprezentantii in carne si oase ai viitorului.

Asta in acelasi timp in care Presedintia elabora documente pentru urmatorii 25 de ani...

S-ar zice ca ne despartim trist de Ion Iliescu. Tristetea e insa ca nu ne despartim de el. Ion Iliescu a reusit sa transforme o populatie de oameni speriati de schimbare in 1990 intr-una de gardieni ai imobilismului. Mesajul sau social-democrat, perfect uman in aparenta, n-a facut decat sa-i impiedice pe oameni sa gaseasca in ei curajul de a-si construi viata singuri.

Saracia lor, pana la urma, e si cea a ideilor. Si e o mostenire mai importanta decat cea a unui biet decret de gratiere sau revocare...



















47 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version