Cine va citi mai tarziu ziarele din decembrie 2004 va crede ca tot ce e intunecat si nefast in istoria primilor cincisprezece ani de dupa evenimentele tulburi din decembrie ’89 are o singura explicatie. O singura cauza. O „cauza a cauzelor“, originara si absoluta, care se chema Ion Iliescu.

Douazeci si doua de milioane de inocenti, isi va zice acel cititor, au fost hipnotizati, au fost prostiti, au fost impiedicati sa fie ei insisi de aceasta „cauza a cauzelor“. Ea a reusit, initial, sa-i atraga pe multi inocenti in ceea ce se numea in epoca FSN.

Tot ea, folosindu-se de o Televiziune total inocenta, silita prin mijloace malefice sa cada in pacat, a reusit sa intunece mintile multor milioane de inocenti care, intrati in transa, i-au dat acestei „cauze a cauzelor“ legitimitate democratica.

Apoi, stapana pe situatie, ea s-a folosit de niste prim-ministri inocenti, de niste ministri inocenti, de un parlament, in mare parte, naiv, pentru a impinge Romania cat mai departe de normalitate.

Probabil - isi va mai zice acel cititor – „cauza cauzelor“ a avut puteri oculte, supranaturale. Altminteri nu se explica de ce milioane de inocenti s-au napustit de trei ori spre cabinele de vot pentru a-i asigura un alibi democratic. Nu se explica nici faptul ca in jurul ei s-au strans diversi inocenti avizi sa-si dovedeasca fidelitatea.

Nu se explica nici faptul ca inca si mai multi inocenti i-au pus la dispozitie televiziuni, radiouri, ziare, institute de sondare a opiniei publice, Justitia si alte institutii ale statului. Toti acesti inocenti acceptand cu entuziasm sa devina complici. La un moment dat, a aparut si un fel de „cauza secunda“ alaturi de „cauza cauzelor“, pe nume Adrian Nastase.

Impreuna, cele doua „cauze“ au lucrat la consolidarea unui partid de inocenti, care-si zicea PSD, facand din el un instrument si un paravan ideologic. Acest partid de inocenti a inselat, la randul sau, o Politie inocenta, intelectuali inocenti, gazetari inocenti, functionari inocenti, incat „cauza cauzelor“ si „cauza secunda“ n-au mai fost nevoite sa faca nici un efort.

Mecanismul complicitatilor si slugarniciilor mergea de la sine. „Cauza cauzelor“ trebuia doar sa-si joace rolul de „locomotiva electorala“, tragand dupa ea pe toti inocentii din anturaj care, instalati, comod in „vagoane“ priveau pe fereastra istoria.

Cam aceasta e imaginea care se desprinde din lectura unor comentarii aparute la finalul ultimului mandat de presedinte al lui Ion Iliescu. Comentarii care, mie, mi-au pus doua probleme. Una de ordin psihologic. Ura din ele. Alta, de ordin logic.

Ion Iliescu e, oare, singurul vinovat de raul din ultimii cincisprezece ani? Nu stiu daca-si mai aminteste cineva ca eu am iscalit primul articol contra lui Ion Iliescu, dupa ’89. Se chema „Iluziile au durat numai o luna“ si mi-a adus nenumarate injurii. De-atunci, am scris, tot contra d-lui Iliescu, un raft intreg, cred, de articole. Unele excesive, nedrepte. Dar niciodata n-am facut-o cu ura.

Cel putin, asa consider. N-am facut-o cu ura, desi, prin ’90, asa ceva ar fi fost, poate, explicabil. Depresurizarea brusca din constiintele noastre, petrecuta in decembrie ’89, ne eliberase de o lunga tacere impusa prin teroare. Inainte de a invata sa vorbim normal, era firesc, poate, sa racnim, sa ne convingem ca avem, in sfarsit, dreptul de a huidui.

Dar azi? Dupa cincisprezece ani? Iliescu a incalcat in chip sfidator Constitutia in campania electorala si a facut apoi cateva gesturi stupefiante. Dar e mai logica ura decat revolta?

Prefer sa nu caut un raspuns. Inca si mai multe intrebari imi pune tendinta de a reduce vinovatiile la una sau doua persoane, chiar daca acestea sunt principalele vinovate. Vinovatiile lui Iliescu si Nastase au fost facilitate si chiar incurajate de altele. Pe care le-as putea imparti in trei categorii. In prima, as numi clica formata in jurul fostului presedinte.

Clica alcatuita din invartiti, profitori si mari corupti a caror „closca“ a acceptat sa fie Ion Iliescu. In a doua categorie, as pune toate complicitatile de care s-a servit oligarhia pesedista pentru a supune Romania prin resemnare si lehamite; toate complicitatile si toate slugarniciile. In a treia categorie, as pune un adevar pe cat de trist, pe atat de penibil.

Ion Iliescu si PSD nu s-au servit de teroare. S-au bazat pe complicitati voite, pe voluntari zelosi si pe voturile multora dintre noi. Adrian Nastase n-a fost un dictator cum ne sugereaza unii. A fost, din clipa in care a devenit prim-ministru, un vanitos lingusit, incurajat sa se manifeste ca megaloman.

Daca nu dorim sa intelegem aceste lucruri, lectiile care ne sunt servite de istorie vor ramane inutile. Si vom recidiva.