Romania are din nou un guvern de coalitie si se ridica intrebarea legitima daca se vor repeta conflictele interne care au macinat cabinetele Ciorbea, Vasile si, mai putin, Isarescu.
Dupa o serie de interviuri pe care le-am luat unor fosti ministri din acea perioada, am dedus trei cauze institutionale pentru aceste conflicte: relatia cu presedintele statului, situarea mecanismului politic de coordonare (celebrul Cocopo) in afara guvernului si fragmentarea ministerelor prin impartirea posturilor de secretari de stat intre
partide. Sa vedem daca se repeta sau nu aceste probleme in cazul noului executiv.
Relatia presedintelui cu guvernul ramine o sursa de tensiune, data fiind structura bipolara a puterii executive in Romania, trasata prost prin Constitutie. Chiar si guvernul monocolor al PSD a inregistrat conflictul presedinte-premier.
Presedintele Constantinescu a incercat sa controleze guvernele sale, dar nu a avut autoritatea necesara asupra partidelor.
Dupa ce a esuat cu Ciorbea, premierul Vasile i-a fost total ostil, iar Isarescu a incercat sa guverneze doar economia, lasind problemele politice exclusiv in ograda liderilor de partid si a Cotroceniului (un fost ministru mi-a spus ca atunci cind aparea o neintelegere, Isarescu ii intreba: v-ati hotarit? Nu?
Atunci mai negociati, cind va hotariti sa ma anuntati!). Presedintele Basescu are avantajul unui spor de legitimitate fata de guvern. Existenta acestui executiv se datoreaza doar succesului sau din al doilea tur si incapatinarii de a nu lasa puterea coalitiei PSD-PUR-UDMR.
Ca nas al guvernului, Basescu poate cere recunostinta, dar aceasta nu va dura mult. Trebuie sa isi pastreze cu orice pret bunele relatii cu Tariceanu, pentru a-l sprijini pe acesta in fata prea versatilei aripi Patriciu din PNL. Cit priveste UDMR si PUR, acestea au in continuare un insemnat potential de santaj.
Dar si Basescu pastreaza un as important pentru ca nici in 2005, nici in 2006 sau in anii care urmeaza, PUR si UDMR nu vor dori alegeri anticipate. Basescu mai are un avantaj fata de Constantinescu: isi controleaza propriul partid. Cine a citit memoriile lui Radu Vasile poate intelege cit de important este acest factor.
Stiind si firea lui Basescu, se creioneaza un guvern prezidential asa cum a fost cabinetul Vacaroiu pentru Ion Iliescu. Ramine de vazut daca mina forte a presedintelui va controla conflictele din coalitie sau le va acutiza.
In ce priveste factorul „Cocopo”, aici situatia este ceva mai limpede. Coordonarea politica a fost adusa in interiorul guvernului prin desemnarea unei structuri de trei ministri de stat cu rol doar politic.
Practic, coalitia se regaseste la Palatul Victoria: PNL si UDMR prin presedintii lor, PD prin Videanu, un personaj in plina ascensiune care va putea prezenta pozitia partidului tinind legatura cu Basescu si Boc, ambii retinuti de alte obligatii.
Singurul semn de intrebare este absenta lui Dan Voiculescu si inlocuirea sa la guvern prin George Copos. S-ar putea ca acesta sa devina astfel numarul doi din partid, in locul inconsistentului Codrut Seres. Altfel, Voiculescu isi dovedeste inca o data vocatia de manevrant din umbra care ocoleste lumina zilei.
In aceasta structura de patru se vor lua deciziile si se vor negocia neintelegerile. Este un mecanism mult mai potrivit decit ce exista pe vremea lui Ciorbea, cind toti presedintii de partid, Diaconescu, Roman, Ionescu-Quintus, erau in afara guvernului.
Rolul celor trei ministri nu este altul decit de a apropia sustinerea politica de echipa guvernamentala care, in sine, nu contine oameni foarte importanti in partidele lor. Aceasta formula pare a fi un compromis intre nevoia de legitimitate politica si expertiza necesara guvernarii.
(A nu se confunda expertiza cu experienta, greseala foarte frecventa in aceste zile. Expertiza se invata in scolile bune, experienta se acumuleaza. Intr-un sistem atit de corupt cum e cel romanesc, experienta marilor demnitari este cel mai mare obstacol in fata reformelor.
De exemplu, Cozminca este cel mai experimentat ministru din Romania).
In fine, aproape toti fostii ministri intervievati s-au plins de faptul ca partidele si-au impartit inclusiv posturile de secretari de stat. Chiar daca unii dintre ei spuneau ca au avut relatii umane bune cu secretarii de stat, raminea problema dublei subordonari.
Secretarul de stat, subsecretarul de stat si chiar functionarii dadeau socoteala atit ministrului, cit si partidului. Ministrul nu le putea da ordine fara nesfirsite tirguieli politice la nivel inalt. Eficienta ministerelor era grav afectata si se nasteau de aici enorme probleme politice.
Unul dintre ministri mi-a spus ca in 1996 taranistii nu prea aveau incredere in democrati si astfel s-a dorit ca demnitarii sa se controleze reciproc. In momentul in care scriu acest articol nu este luata o decizie privind secretarii de stat sau ea nu este publica.
Ramine de vazut daca actualii parteneri vor rezista tentatiei de a se faulta reciproc. Solutia evidenta ar fi ca un ministru, odata numit, sa fie lasat sa isi aleaga echipa.
Al doilea ciclu de guvernare de coalitie va arata daca politicienii sint capabili sa invete din propriile greseli.
Comparatia cu guvernul Nastase este inutila pentru ca a fost un cabinet monocolor si acestea au o viata interna mai linistita, mai ales cind este vorba despre un partid mortificat ca PSD, unde dezbaterea interna este minima.
Inevitabil, viata guvernului Tariceanu va fi mai palpitanta si presa se va plictisi mai putin.
