Domnule Dunca, mergeţi prin deşert de aproape două săptămini. Nu vă este teamă de nisipuri mişcătoare?

In prima etapă mi-a fost greu, fiindcă rulam pentru prima oară pe o astfel de suprafaţă. Pe măsură ce am avansat in concurs m-am deprins cu tehnicile de mers. Oricum, este foarte dificil. Sintem intr-un stres continuu, cauzat şi de efortul inuman la care sintem supuşi, de a alerga zilnic sute de kilometri.

Duritatea Raliului se reflectă şi in bilanţul negru din dreptul motociliştilor: 136 de abandonuri, dintre care doi morţi şi 40 de accidentaţi care au necesitat spitalizarea.

Din nefericire, printre cei care au părăsit competiţia se află şi cei doi prieteni ai mei, Etienne şi Francois Vouillet, care acum se află internaţi intr-un spital din Franţa.

Eu am rămas in traseu, iar acum mă pregătesc să mă urc in avion, urmind să mergem din Mauritania in Mali, de la Kiffa la Bamako, pentru etapa de miine (n.r. astăzi). Incerc să profit de ziua asta şi să mă odihnesc mai mult, pentru că azi-noapte am ajuns la ora 12.30 in tabără.

„Azi poate mă bărbieresc“

Cum e viaţa in bivuac?

Nici nu este nevoie să incerci să te adaptezi. Ajungi acolo frint de oboseală, măninci ceva care oricum nu-ţi prieşte şi te trinteşti să dormi, istovit şi nespălat. Astăzi o să incerc şi eu să mă bărbieresc.

Efortul fizic şi psihic este inuman, aşa că nu mai ai chef de nimic atunci cind ajungi la sosire.

Cind aţi aflat de moartea lui Fabrizio Meoni?

Eu am luat startul cu o oră in urma lui, iar prin locul in care a avut accidentul am trecut după o oră şi jumătate. Am văzut motocicleta, care era aproape distrusă, iar cind am văzut locul in care căzuse mi-am dat seama că urmările au fost foarte grave.

Accidentele piloţilor foarte buni sint mai mereu cu urmări tragice, pentru că viteza cu care merg ei este foarte mare.

„Maşina de asistenţă a fost distrusă“

Aţi fost pină acum pe punctul de a abandona?

Da, am crezut că va trebui să ne intoarcem atunci cind ne-a fost distrusă maşina de asistenţă. Intr-una dintre etape ea a avut de parcurs o porţiune de 300 km pe traseul piloţilor. Mergea cu 100 km/oră, dar a fost depăşită de un camion de concurs, care rula cu 150 km/oră.

Acesta a agăţat-o cu oblonul şi, practic, a ras-o toată. Pină la urmă am reuşit s-o facem, dar arată ca după război. Am legat-o cu curele, am insăilat-o. In plus, din cauza unui scurtcircuit a rămas două zile in deşert.

Au fost momente cind, rămas fără suportul tehnic, mă gindeam că nu voi mai putea continua.

„Am vomat pe traseu“

Aveţi o părere diferită vizavi de Raliul Dakar?

Categoric, da! Părerea mea e că este un business din care ciştigă organizatorii, iar pierzători sint cei care concurează. Sportivii pierd bani, sănătate şi, uneori, viaţa.

Cred că n-ar trebui să existe astfel de curse in care condiţiile de stres şi oboseală sint atit de mari, iar sportivii sint impinşi de la spate să alerge. A fost o etapă in care am trecut linia de sosire la 25 de ore după ce am luat startul. Au fost 660 de kilometri numai de probe speciale. Am şi vomat pe traseu. Concursul este foarte dur.

Nu mi-am putut inchipui că poate fi atit de greu. Pe toţi ne afectează foarte mult din punct de vedere psihic. Am vorbit cu mai mulţi piloţi, iar ei sint la fel de nemulţumiţi. Majoritatea vin aici pentru premiile in bani, dar nu merită efortul. Eu nu voi mai veni a doua oară la Raliul Dakar.

In plus, Romania este o ţară foarte frumoasă, mai ales in comparaţie cu ce-am văzut in ultimele săptămini. La noi soarele răsare aşa frumos… Aici, răsăritul are loc mereu in spatele unei picle de ceaţă şi nisip. Imi doresc să termin cursa şi să mă intorc acasă.

După experienţa asta am invăţat să apreciez mai mult oamenii şi lucrurile care-mi sint aproape.