de Emil Hurezeanu

Ce-am avut si ce-am pierdut

de Emil Hurezeanu     Jurnalul National
Joi, 13 ianuarie 2005, 0:00

Emil Hurezeanu

Discutiile, speculative si deja iritate, privind posibilitatea unor alegeri anticipate actualizeaza un vechi mar al discordei.

Cine, cat si cum exercita puterea in varful piramidei statului roman? Intrebarea, de 150 de ani incoace, ramane in continuare valabila; de raspunsul gasit si aplicat depinde si azi evolutia Romaniei.

Istoricii si observatorii occidentali sunt de acord ca in viata politica moderna de la Al.I. Cuza incoace functioneaza, in perioadele scurte de democratie, un razboi intern intre partide dezbinate si conducatori mai buni sau mai rai, in cautarea permanenta a unui echilibru imposibil.

Partidele sunt mai mult orientale decat occidentale, spunea Iorga la-nceputul anilor ’30 – si situatia e inca valabila, adica au interese de grup egoiste si conjuncturale, mai mult decat ideologii precise si strategii ale interesului national,
in timp ce liderii, regi sau presedinti, oricat de bune le-ar fi intentiile si de remarcabila dotarea, cad in capcana unui model bizantin, al autoritarismului luminat sau intunecat.

Romania inregistreaza mereu esecuri cronice in procesul de modernizare, iar stabilitatea si prosperitatea societatii nu pot fi asigurate pe termen lung; suferintele cetatenilor cresc. Cum ar putea fi curmata aceasta traditie nefericita? Prin occidentalizarea partidelor si de-bizatinizarea functiei de "lider maximo"? Usor de zis, pana acum imposibil de facut.

Al.I. Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a incercat sa reformeze tara impreuna cu boierii progresisti impotriva clerului retrograd si a marilor latifundiari. Rand pe rand a fost parasit de cei apropiati; liberalii si conservatorii s-au transformat in doua tabere belicoase, nu atat una impotriva celeilalte, cat amandoua impotriva domnitorului.

In sapte ani au fost schimbate zeci de guverne, iar Cuza, la un moment dat izolat si atacat fara incetare, se-ntelegea mai bine cu turcii decat cu fostii sai comilitoni pasoptisti. Confruntat din prima clipa cu abdicarea sau detronarea, lui Cuza nu i-a mai ramas decat solutia autoloviturii de stat, impotriva corpului legiuitor.

Aparat de armata si apoi tradat de armata, Cuza este indepartat sumar in 1866 si ia drumul exilului, unde moare singur, asa cum a domnit.

Regele Carol I traverseaza drame similare. Domneste 40 de ani, dar in fiecare an este pus in situatia abdicarii sau alungarii. Elitele politice romanesti, liberale sau conservatoare, se alterneaza la contestarea si intoxicarea sefului statului, ale carui rezistenta interioara si perseverenta devin miraculoase si inexplicabile in conditiile date, cum observa Napoleon al III-lea.

Faptul ca de la un punct incolo, Carol I nu intindea decat doua degete pentru a-si saluta ministrii devenise expresia dispretului si nesigurantei sale cronice fata de politicianism si absenta simtului onoarei in patura sus-pusa. Doar Maiorescu si PP Carp au facut exceptie, avand dreptul la mana intinsa, cu toate degetele, a suveranului.

Divortul dintre Printul constitutional si curtea politic-parlamentara devine una din regulile de baza ale functionarii regatului si sub Ferdinand Reintregitorul.

Sansa lui de a fi regele german, dar filofrancez in numele ratiunii de stat, invins, dar integru in timpul ocupatiei germane a Bucurestiului si apoi de a deveni monarhul Romaniei Mari nu l-a ajutat decat putin in asigurarea coerentei unei vieti politice, in care disensiunile parlamentare si manejul vietii publice aveau sa-l traga la fund.

O personalitate mai fragila decat a predecesorilor sai Cuza si Carol, Ferdinand devine prizonierul intereselor de familie ale lui I.C. Bratianu si Barbu Stirbei.

Carol al II-lea revine in tara in 1930, calare pe cai mari, desi in avion, ai monarhiei luminate si implicate. Inteligenta sa superioara a fost dublata insa de o personalitate contradictorie. Guvernele au fost dublate de camarila, camarila de concubina.

Nationalism-autoritarismul ambiental, clamat de Iorga, s-a exercitat in forta de profesorul de liceu Fortu, un precursor al insurectiei anticonstitutionale, inclusiv cu ajutorul militarilor in rezerva si al frustratiilor tranzitiei si au fost dublate, in sfarsit, prin extrema-dreapta de cuzisti si legionari.

Carol scapa cu viata fugind noaptea din Romania, urmarit de gloantele legionarilor, huiduit de clasa politica si detestat de poporul roman.

Antonescu e conducatorul absolut. Conduce o tara in timp de razboi, ii razbeste pe legionarii cu care guverneaza pana la un punct, dar transforma tara in masina de razboi a lui Hitler. Discordia lui cu lumea politica devenise inutila, pentru ca aceasta din urma fusese suspendata. Antonescu moare in fata plutonului de executie.

Comunismul a inregistrat o schimbare, in fond limitata, a modelului antioccidental si bizantin de guvernare. Ghe. Gheorghiu-Dej si Ceausescu se transforma repede in lideri comunisti autocefali, lichidand sau marginalizandu-si adversarii. Partidul devine un cor de sicofanti, iar nationalismul o erzatz-ideologie de mobilizare si pervertire a natiunii.

Tradat de abandonat, Ceausescu moare impuscat intr-o cazarma din Targoviste. Beneficiarii crimei nu doar ca i-au fost mai mult sau mai putin apropiati, ci i-au si mostenit partial personalitatea si stilul, sparte in mii si milioane de cioburi.

Ion Iliescu, ex-comunistul pragmatic si reconstruit, alaturi de Emil Constantinescu, democratul prooccidental, produs al societatii civile, invins prin abandon, nu reusesc sa invinga vechile vicii de fond ale sistemului politic romanesc.

Lipsa de continuitate si incoerenta politicii de modernizare, factionalsimul haotic al vietii partidelor, falia dintre elite si societate, populismul, demagogia, ipocrizia actorilor politici majori – acestea sunt paradigmele distrugatoare ale climatului public romanesc.

Impresia persistenta este ca si presedintii Romaniei post-decembriste au ramas la un moment dat singuri si neputinciosi, flancati de partide, grupuri de interese si politicieni mai puternici si mai vicleni.

Aceasta suita simplificata a mandatelor sefilor de stat romani ai ultimului secol si jumatate transmite insa un mesaj limpede, din pacate. Puterea lor n-a fost reala niciodata, chiar daca uneori era absoluta.

Cand s-au transformat in dictatori, contextul regional si international le-a fost fatal, in absenta partenerilor naturali, aliati sau adversari, din propria tara, invinsi sau invingatori, niciodata alaturi de functionarul suprem al statului, pana la capat. De fiecare data, spre nefericirea tarii.

Una din primele masuri de supravietuire a sistemului politic al tarii va fi, din toate aceste cauze, revizuirea Constitutiei, cu modificarea atributiilor presedintelui si ale primului-ministru. Presedintele va trebui sa devina fie personajul cu toate atributiile reale de putere, fie va trebui sa se transforme intr-un functionar onorific, ales de parlament.

Doar asa va lua sfarsit razboiul politic intern de 150 de ani.


















35 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version