Imediat dupa instalarea noului Guvern, Delegatia Uniunii Europene la Bucuresti a gasit de cuviinta sa aminteasca autoritatilor conditiile de aplicare a clauzei de amanare a integrarii Romaniei in UE. Unul dintre cele mai importante aspecte vizate: accelerarea luptei impotriva coruptiei la nivel inalt.

Aceasta sintagma, noua pentru electoratul roman din punctul de vedere al formularii, s-a regasit ulterior si in discursurile presedintelui Traian Basescu si ale premierului Tariceanu. In plus, despre dorinta de a combate aceasta coruptie la nivel inalt au vorbit si ministrii cu portofoliu in domeniile-cheie ale luptei impotriva acestui flagel.

Dar si Adrian Nastase vorbea mai peste tot despre coruptie. E adevarat, niciodata nu s-a referit insa la declansarea unei vanatori impotriva politicienilor corupti, in paranteza fie spus, chiar a fost denuntata aceasta practica, ci s-a limitat doar la a adopta un set de acte normative indispensabile unei democratii europene.

Uneori mai aducea in discutie cateva situatii in care anumite dosare dispar pe circuitul Politie-Parchet-Justitie.

Acestea erau insa exemple minore si nesugestive in comparatie cu adevaratele cazuri de coruptie ce au ramas in memoria electoratului si pe care acelasi electorat inca le mai asteapta rezolvate pentru a avea o certitudine ca nu "bratul care loveste, ci vointa care ordona" este in sfarsit acuzata si pedepsita pentru marile jafuri ce-l condamna la saracie.

Dar in situatia unei totale taceri din partea fostului prim-ministru la adresa celor care se regasesc atat de bine descrisi de Caragiale nu au ramas decat suspiciunile. Fie ca ele se indreapta asupra lui Miki Spg., asupra lui Dan Ioan Popescu sau asupra Rodicai Stanoiu.

Si asta pentru ca in primul rand, autodeclarat implicat in lupta anticoruptie, Nastase nu a dorit sa se foloseasca in aceasta actiune de o institutie independenta.

Ca atare, noi nu am avut niciodata raspunsuri obiective la acuzatiile privind cazurile de coruptie, noi am avut doar raspunsurile persoanelor implicate, iar Parchetul National Anticoruptie nu-si va merita niciodata numele pentru ca, subordonat Justitiei, nu va putea fi compatibil cu ideea de independenta.

Zilele acestea, Parchetul Inaltei Curti de Justitie si Casatie a deschis dosarul Rafo-Carom prin anchetarea circuitelor financiare dintre cele doua rafinarii si mai multe firme, chemand la audieri 19 persoane pentru savarsirea unor infractiuni grave, tot de natura financiara. Printre acestea, Corneliu Iacubov, Ovidiu Tender, Constantin Margarit si Octavian Iancu.

Fara exceptie, toti patru se regasesc, cu averi de zeci de milioane de dolari, in topul celor mai bogati romani. Un clasament ce abunda in personaje despre care se vorbeste ca au facut macar o data afaceri cu statul in defavoarea statului. Publicul ramane avid de adevaruri.

El a vazut in fiecare an topul bogatasilor Romaniei, vede ca noua Putere incepe sa-i ia la intrebari, dar in continuare mai are nevoie de un top. Mai tot timpul a existat un grup de putere care a inlesnit cu buna stiinta accesul la valorile acestui stat. Cu alte cuvinte, a existat tot timpul o vointa politica favorizatoare, constienta ca facand un astfel de serviciu isi asuma un risc.

Iar riscul se plateste uneori, ca la marile vanzari de ponturi gangsteresti, cu 50% din castig. Si astfel Guvernul Tariceanu ii este dator electoratului care l-a ales cu un al doilea top, topul marilor corupti de la nivel inalt. Mult mai folositor pentru democratie si normalitate decat primul.

Si, de altfel, singurul in stare sa explice Occidentului de ce la noi exista o coruptie institutionalizata. Presa nu mai poate face aici mare lucru. Deconspirarea celui de-al doilea top este o chestiune care tine numai de vointa politica.