Cum a ajuns un bastard politic, nascut dintr-o „revolutie furata“ si un tata necunoscut, „cel mai mare partid din Romania“.

Desi imi e mult mai simplu sa renunt decat sa optez, nu m-am grabit sa consider discutiile despre „reforma“ din PSD demagogie pura. Din cel putin doua motive.

Mai intai, fiindca unii dintre liderii pesedisti le-au luat, probabil, in serios; si nu vreau sa pun semnul egalitatii intre indivizi ca Mitrea, Hrebenciuc sau Miki Spaga si cei care par, chiar daca nu sunt pe deplin, alcatuiti din alt aluat. Apoi, nu sunt atat de pesimist, cum cred unii, incat sa socot ca tot ce se afla, la noi, la „stanga“ e putred.

Dar, dupa ce m-am gandit mai bine, am ajuns la concluzia ca, totusi, n-am ce astepta de la aceste discutii. Simplificand, am putea vorbi de trei tabere. Unii il ataca pe Ion Iliescu. Altii il ataca pe Adrian Nastase. In fine, altii ii ataca pe amandoi. Si? Sa zicem ca si Ion Iliescu si Adrian Nastase vor avea, in cele din urma, bunul simt sa faca un pas inapoi.

Se va „reforma“, oare, PSD prin asta? Sa fim si mai optimisti. Sa ne imaginam ca vor disparea din vitrina partidului si Hrebenciuc, si Mitrea, si Miki Spaga, si Vacaroiu. Ba, chiar si „baronul“ de Vrancea, Oprisan, poreclit, pe vremuri, „Portofel“, sau Dan Nica, in care am descoperit pe parcursul campaniei electorale un sinistru demagog.

Va deveni PSD un partid mai curat, mai sanatos? Ei bine, nu cred. Faptul ca exista in PSD si oameni onesti, fapt pe care nu-l contest, intrucat pe unii i-am si cunoscut, nu face „reformabil“ acest partid. Raul fiind, dupa parerea mea, unul de esenta.

Caci toate travestiurile pe care le-a incercat „fesenismul“ in ultimii cincisprezece ani, sub diverse nume (FDSN, PDSR si PSD) n-au schimbat decat in rau identitatea sa initiala, bazata pe un simulacru de revolutie care a facut posibil un simulacru de democratie.

Scriam in „Romania libera“ la 25 ianuarie 1990, dupa ce FSN a anuntat ca se va prezenta, ca partid, in alegeri: „Tineti minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea sa fie inceputul sfarsitului revolutiei romane. Iluziile au durat numai o luna“. Greseam intr-o singura privinta. Atunci, inca mai credeam ca in Romania avusese loc o „revolutie“.

In rest, ma lamurisem ca FSN nu era, cum pretindea Ion Iliescu, „o miscare“, comparabila cu Frontul democratic din Cehoslovacia sau cu Solidaritatea poloneza. FSN a fost si a ramas pacatul originar al epocii post-decembriste, cu toate ca el a avut si doze „homeopatice“ de utopie, de naivitate, de idealism miop.

Mai tarziu, cand partea dura din FSN s-a botezat „FDSN“ a devenit clar ca speriatii iesiti din daramaturile regimului comunist si-au cautat un refugiu, alaturi de oportunisti si de veleitari, in umbra lui Ion Iliescu. Acolo, s-au relaxat. Iar dupa ce si-au revenit de-a binelea, au descoperit ca „prostii“ erau in strada, manifestau, protestau, isi pierdeau vremea luand in serios libertatea.

De ce n-ar fi fost, deci, ei, fostii speriati, „destepti“? Vremea era optima pentru afaceri necurate si pentru ocuparea de fotolii in simulacrul de democratie care incepuse.

Apoi, cand FDSN s-a rebotezat „PDSR“, raul s-a agravat. Oportunistii se transformasera in profitori. Si s-au inmultit coruptii. Au aparut si „baronii“. Romania s-a umplut de clanuri si de „feude“, iar tupeul s-a prefacut in nerusinare.

Ultimul travesti a fost realizat cu complicitatea unui individ care-l pacalise pe Sergiu Cunescu sa-i dea pe mana PSDR, un partid mic, dar cu traditii. Fostul „pachist“ Alexandru Athanasiu a asigurat fesenismului degenerat in PDSR sansa de a-si confectiona un trecut fals, social-democrat, in baza caruia PSD a fost primit in Internationala Socialista.

Pe scurt, asa a devenit un bastard politic, nascut dintr-o „revolutie furata“ si un tata necunoscut, „cel mai mare partid din Romania“. Asa a ajuns un partid impostor, cu o specie noua de ciocoi, care nu si-au inceput carierele pe la usile boierilor, sa vrea sa reprezinte, in Romania, „stanga“!

Incat ma intreb si n-o fac retoric. Ce-o fi de reformat in PSD? Ideologia? Care ideologie? Au vreo „ideologie“ gangsteri ca Iacobov? Sau ce altceva se poate reforma?

Si-l poate imagina cineva pe Ion Iliescu mai putin legat de trecut? Si-l poate imagina cineva pe Nastase mai putin legat de interesele proprii si de complicitati? Si-l poate imagina cineva pe Hrebenciuc mai putin banuit de coruptie?

In consecinta, eu nu pot vedea povestea cu „reforma profunda“ din PSD decat ca o farsa. Iar faptul ca in aceasta farsa joaca si actori care se iau in serios nu schimba mare lucru.