Visul ascuns al oricarui prim-ministru al Romaniei a fost, cred, ca Fondul Monetar International sa fie lovit peste noapte de mutenie sau, si mai bine, de scleroza. Astfel, el ar fi putut prosti in liniste tot electoratul.

Reprezentantii Guvernului au transmis deja semnale ca micii intreprinzatori din Romania ar trebui sa injure FMI pentru dublarea impozitelor pe dividendele aferente anului 2004.

Premierul Tariceanu calca, astfel, pe urmele adinci lasate de predecesorul sau Adrian Nastase, care, in momentul in care adopta o masura nepopulara, raspundea invariabil: asa ne cere Fondul/Uniunea Europeana/Banca Mondiala.

FMI nu este un bau-bau. Este mai mult un fel de alter-ego care pazeste ego-ul guvernamental sa nu faca prostii mari. Fara a fi un partizan al tuturor politicilor implementate de FMI in Romania, cred ca, in ansamblu, rolul sau a fost pozitiv: de a-i intreba permanent pe guvernanti cu ce bani veti sustine o anume masura, cum veti tine in friu inflatia sau ce veti face cu deficitul bugetar.

Adica, de a nu consuma mai mult decit produci. Ultima propozitie este o exagerare, pentru ca Romania a consumat mai mult decit a produs in toata perioada post-decembrista, insa Fondul a avut tocmai rolul de a struni acest consum fara acoperire, astfel incit tara sa n-o ia razna.

Revenind la mult-discutata problema a impozitarii dividendelor pentru persoanele fizice, Tariceanu s-a pozitionat sinuos fata de FMI, pina cind, in cele din urma, a adoptat pozitia clasica „Nastase“, care nu ascunde, in cel mai bun caz, decit o oarecare condescendenta fata de electoratul care ti-a facut din portocaliu o culoare de blazon pentru Palatul Victoria.

Cind au aparut primele semnale ca reprezentantii FMI intreaba, pe buna drepate, cum va asigura Guvernul venituri constante la buget dupa ce va introduce cota unica si va face recorelarea pensiilor, premierul Tariceanu a replicat extrem de batos ca nu Fondul conduce Romania. Era, probabil, ultimul moment de euforie dupa ce Cabinetul Tariceanu a fost investit.

Pentru ca, fara a fi nevoie de FMI, membrii Guvernului au descoperit, cu surprindere, ca nu au bani pentru cheltuieli curente cum ar fi salariile bugetare. E drept, una dintre cauze a fost data de gaurile prin finantele publice lasate de ministrii lui Adrian Nastase.

A mai venit si refluxul bugetar de pe urma cotei unice si acum, la doua saptamini de la declaratia belicoasa referitoare la FMI, Calin Popescu-Tariceanu este nevoit sa o lase moale de tot si sa ia o decizie, fara doar si poate grea: sa gaseasca o sursa alternativa de venituri bugetare care sa compenseze aceste minusuri. Tintele au devenit micii intreprinzatori. Era cea mai la indemina solutie.

Insa vina este pasata rapid FMI-ului, care cere, absurd, ca o masura de relaxare fiscala sa fie insotita de solutii pentru ca incasarile bugetare sa nu sufere. Asta e, nu avem ce-i face!

Dezamagirea este mare. Alianta D.A. ne-a promis in campania electorala ca relaxarea fiscala va fi compensata, din punct de vedere bugetar, de cresterea numarului celor care isi vor plati taxele, acum ca ele sint mai mici, si de o inasprire a disciplinei fiscale – controale si executii prin conturile negre si gri.

N-am auzit, in aceste saptamini, de o intensificare a acestor controale si nici de nu-stiu-ce campanie de recuperari de datorii. Ar fi trebuit ceva curaj. Ori Guvernul a preferat o masura luata de dupa niste fuste – de a-i arde tot pe cei care produc curat si din greu. Care insa platesc fara sa cricneasca. Adica, ce ni se da cu o mina ni se ia cu cealalta.

Multi dintre cei care au votat Alianta au sperat, pe baza promisiunilor electorale, ca mina care va lua se va indrepta catre buzunarul celor care au furat. Nu e vina FMI ca mina a inceput sa tremure si, din disperare de cauza, a nimerit in buzunarul nostru. Fondul nu a cerut decit ca masura cu care se da sa fie compensata de undeva.

Expertii Aliantei ar fi trebuit sa prevada aceasta situatie si sa evite aceasta alternativa lasa la promisiunile din campanie. Pentru ca cei care descopera acum ca relaxarea fiscala e o gluma buna sint din Romania pe care si-o inchipuie si Basescu, si Tariceanu ca este a lor. Visul s-ar putea incheia urit si abrupt.