Va mai aduceti aminte de Aro 10? Eu uitasem, pana cand colegii de la o revista de masini 4x4 (4WD, pentru cunoscatori) mi-au adus aminte de el. Construit pe o platforma de Dacia (astazi ideea asta se numeste platforma comuna), acel Aro 10 era unul dintre automobilele de care romanii radeau.
Si, totusi, se mai poate spune ceva surprinzator despre acea masina: se pare ca la lansare era printre primele SUV-uri din Europa. Cum ar veni, un stramos mioritic al unor masini dupa care astazi romanii plang. Si platesc. Si iar plang, si iar platesc, c-asa-i in leasing.
Ce-a mers prost cu masina asta? Nimic in primii zece ani. Si tocmai asta a fost problema: lumea o cumpara. Nici nu se faceau destule incat sa poata acoperi cererea, asa ca trebuia aprobare pentru a fi cumparata. Pana la sfarsitul anilor ’80, Aro a fost o masina de statut. Chiar daca, in esenta, era una de epoca.
Cand a iesit la lumina, la piata libera, era deja bolnava de o afectiune grava: nu stia cine e clientul, ce-ar vrea el si mai ales ce-ar visa. A incercat sa se vanda cu ajutorul pretului, motoarelor, chiar si cu argumente patriotice. Greu: facuta dupa chipul si asemanarea planului de productie, masina a decedat o data cu el. Ultimii zece ani de Aro au fost de fapt o coma prelungita.
Sigur, masina asta n-a fost niciodata una proasta. Mergea. Trecea prin zapada, urca muntii, avea reductoare si fiabilitate acceptabile. Singura ei problema cu adevarat grava dupa Revolutie a fost ca nu mai era cool. Intr-o piata in care oamenii voiau sa se dea mari si sofisticati, Aro te ajuta sa te dai mic, gras si din topor.
Cei de la Campulung n-au inteles niciodata chestia asta si, fara suparare, nu e nici o surpriza. Traiau intr-un mic oras de munte din Europa de Est si se bateau in proiecte cu niste artisti cazati in cladiri de beton si sticla din Tokyo sau Londra.
Chestiunea, "cool-itatii" nu e chiar un moft. Ea nu arata altceva decat adecvarea la o stare de spirit – aceea a zilei de azi, daca se poate azi la pranz, fiindca azi-dimineata era deja demodat. Sunt industrii intregi care au inteles ca oamenii nu cumpara obiecte, ci mesaje. Nu cutii cu care merg pe strada, ci senzatii. Nu concedii, ci relaxare. Nu apa minerala, ci sanatate.
Trebuie sa recunosc, gandurile de mai sus nu mi-au venit spontan in minte, ci dupa doua zile de zapada, care au transformat masina mea intr-un dispozitiv de invartit in gol roata din fata.
Sunt exact momentele in care regreti lipsa unei industrii autohtone a masinilor de teren – unele pe care sa ti le poti permite si pe care sa le cumperi fara sa te mai gandesti ca usa se inchide cu zgomotul uneia de grajd. Probabil ca doar asta ar mai fi putut salva ARO: campanii de vanzari instant, cu livrare in jumatate de ora in fata locuintei cumparatorului, in zilele cu zapada mare si grea.
Un fel de 800-ARO-ACUM, ca si casele de comenzi cu mancare chinezeasca. Suni acum, conduci imediat. Prea tarziu insa: chiar acum, cand va scriu, afara ninge, iar fabrica de la Campulung e – tragic! – inchisa. Ea ar fi fost singura capabila sa ma scoata din casa fara sa fiu nevoit s-o vand (pe casa, adica) pentru asta.
E o lectie de marketing pe care ne-o serveste vremea, dar pe care sefii de la Aro ar fi gasit-o si-n carti, daca le deschideau la timp. Si nu, nu vorbesc de cartile de mecanica...
