de Tudor Octavian

Regula bolovanului

de Tudor Octavian     Jurnalul National
Miercuri, 9 februarie 2005, 0:00


Nu a fost dintr-un inceput minciuna. Mai intai a fost onomastica directorului de muzeu, unde toata lumea se simtea bine.

Chiar si eu, desi n-ar fi trebuit sa ma duc. Dar m-am dus, fiindca nu avea ce sa-mi ceara. Cand sunt invitat la o petrecere, cu care n-am nici in clin, nici in maneca, stiu ca la mijloc e un interes. Ca primesc ceva ce nu-mi trebuie, ca sa dau in schimb ceva ce n-as vrea. Prin urmare, nimic nu prevestea minciuna.

Daca, bineinteles, nesocoteam faptul ca, neavand ce cauta la petrecere, contractam minciuna pentru mai tarziu.

Lucrurile sunt la fel ca atunci cand observi ca dintele, care ar fi fost sa te doara, e cuminte. Iti aduci brusc aminte de el, nu fiindca nu te chinuie, nu fiindca ti-ar lipsi suferinta, ci pentru ca asa se anunta durerea, printr-o bataie discreta in usa. Poti sa crezi ca e soarta, care se sfieste sa bata mai tare.

Ma simteam, prin urmare, bine. Mult mai bine decat gandeam c-ar fi fost portia mea, cand directorul muzeului mi l-a prezentat pe profesorul de desen si lucru manual X, zicandu-mi ca urma sa deschida a doua zi o expozitie personala. "Ce-ar fi sa spuneti cateva vorbe la vernisaj?", a zis directorul, intr-o doara.

Ca doctorul care, dupa ce te asigura ca esti sanatos, isi aminteste ca vei face, totusi, o mica interventie chirurgicala, complet lipsita de riscuri. Cu paharul in mana si cu impricinatul in fata, zambindu-mi ca unui Preafericit pogorat intre umili, ca sa imparta lumina si adevar, nu aveam cum sa refuz.

Nu e nimeni responsabil pentru minciunile noastre. Daca dam vina pe altii, e pentru ca ne vine peste mana sa le rememoram parcursul. Profesorul de desen era atat de netalentat, incat la vernisaj m-am simtit obligat sa lamuresc chestiunea talentului. Ce e el, cum se manifesta, unde duce si altele.

Minciuna a constat in aceea ca, vorbind in general despre har, toata lumea intelegea ca-l laudam pe neispravitul pe care-l aveam langa mine.

Vernisajele din provincie se fac cu vorbe mari. Eu n-am exagerat deloc cu vorbele mari, dar un prieten al profesorului, redactor la foaia locala, m-a inregistrat si a publicat toata palavrageala sub un titlu impanat cu cuvinte gigantice. Din titlu, tot cititorul putea sa priceapa ca X era un fel de Picasso cu studii pedagogice.

Regula bolovanului care se rostogoleste la vale e ca nu se opreste jos. Mai urca nitel si pe celalalt deal. In cataloagele urmatoarelor expozitii, pe care X le-a deschis la el in oras, dar si in Bucuresti, a citat titlul articolului, ca si cum eu il dadusem. Regula bolovanului se insoteste cu o multime de corolare, care la prima vedere par a nu avea nici o legatura cu ea.

Printre care si consecinta ca un fapt care nu-i negat la timp devine un fapt acceptat. Au trecut de atunci 30 de ani si, intrucat mi-a fost rusine sa produc o dezmintire – stiind ca ea mi-ar fi incriminat si mai mult momentul de slabiciune –, m-am trezit nas spiritual al modestului, dar pisalogului ratat judetean.

In cateva dictionare ale fiilor locului, iar de curand si intr-un album pe care i l-a tiparit vechiul sau amic, gazetarul. Cum spuneam, n-a fost dintr-un inceput minciuna. A fost doar o slabiciune. Ca si cum as fi baut un pahar mai mult, ca sa aflu, dupa aproape o viata, ca baiatul cel mare al femeii cu care ciocnisem acel pahar in plus imi semana leit.



















43 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi