Cand vine vorba de unguri, nu exista roman patriot care sa nu-si aminteasca de incidentul din 1965, avut de el la Targu-Mures. Cum s-a dus, ca tot omul cu treburi in Ardeal, intr-o cofetarie din oras si fata care fierbea cafelele i-a zis: "Nem tudom romano".
Fapt ce vrea sa spuna ca, in anul 1965, din cauze inca neelucidate, sute de mii de bautori de cafea din Moldova, Muntenia si Oltenia au simtit brusc nevoia sa mearga la Targu-Mures,
iar fata din Cafeneaua Central, unde se prepara faimoasa magyar expreso cu cafea de contrabanda, coplesita de invazie, dar bine crescuta, in loc sa rosteasca traditionalul "istenem", s-a aparat saracuta cum s-a priceput mai bine, zicand ca nu stie romaneste.
Cele mai multe din foarte ravnitele vile vechi ale Bucurestiului si-au invins stapanii. Acestia nu au mijloacele si nici nu se grabesc sa repare ce strica timpul, nu pot sa lupte cu frigul si murdaria, n-au bani si nici motivele celor care le-au cladit cu un veac in urma, ca sa le asigure functiunile.
Unii proprietari ocupa iarna fostele camarute ale servitorilor, fiindca numai acolo sobele cu gaz izbutesc sa faca aerul "sa miroasa a cald". Casele ii biruie pe proprietarii lor saraciti. Ii determina pe multi sa invidieze in taina pauperul confort de la bloc.
La New York, pe cateva strazi din sudul Manhattan-ului, magazinele care vand aparatura foto se insira unul dupa altul, de ambele parti. Si azi, cand visez ca ma gasesc la New York, ma vad alergand in zigzag de la un trotuar la altul, ca sa nu-mi scape nici o vitrina. Tot orasul, asa l-am cunoscut, in zigzag, halucinat de vitrine.
Eram drogat cu spectacolul vitrinelor pline cu tot felul de camere foto si computere. Nu sunt singurul barbat euforizat de universul mecanic si optic al aparaturii fotografice. Ma intreb daca designerii nu mizeaza constient pe sugestia de virilitate si eficienta, de maximum de functionalitate intr-un ideal de forma, continuta in toate aceste complicate masinarii la purtator.
Am cumparat aparate foto pe care nu le-am folosit niciodata doar pentru ca imi procurau sentimentul ca am acces la cel putin un prag al perfectiunii. Bogati sau saraci, aparatul foto ne facea egali.
Copiii aduna timbre fara nici un folos de viitor. Doar de placerea in sine, lipsita de directie, a stransului. Nimeni nu-i invata regulile, multe si adesea prohibitive ale colectionatului. De altfel, la varsta cand incep sa se joace cu timbrele, nici nu le-ar intelege. Cat despre motivatii, cu atat mai putin.
Intre colectionarii maturi, numai cativa se pot chema cu adevarat realizati in pasiunea lor. Sunt cei care invata tot timpul. Care au avut de mici talent la invatat si, rezultand din acesta, talent la descoperirea regulilor si determinarilor majore.
Nimeni nu ne indruma sa descoperim, pe puterile fiecaruia, satisfactiile de fond ale unui invatat de o viata. Ideea ca totul presupune invatatura descurajeaza, deoarece tot ce am inteles c-ar fi invatatul, in scoala elementara, in liceu si de regula si in facultate, e de natura sa ne plictiseasca.
Unora, cand ma intreaba seara tarziu, la telefon, ce mai faci?, le raspund cat se poate de explicit: Invat. Cum sa spun ca citesc un roman?! Il invat.
