Costurile scandalului imobiliar in care e implicat Traian Basescu risca sa devina mai mari daca presedintele va continua sa lase impresia ca incearca sa iasa cu fata curata dintr-o poveste care numai curata nu e.

Nu grija ca as putea fi considerat “o cassandra” de fanii d-lui Basescu ma preocupa punandu-mi intrebarea din titlu. Daca ma gandesc la ce zice mitologia in legatura cu Cassandra, o asemenea acuzatie ar fi, mai degraba, un compliment. Ma preocupa teama (exagerata, sper) ca as putea avea dreptate, intrucat istoria se cam impiedica de detalii.

Dar mi se pare mai onest sa fiu sincer si cand risc sa ma insel. In consecinta, trec la ceea ce vroiam sa spun.

Costurile scandalului imobiliar in care e implicat Traian Basescu ameninta sa devina mai mari decat am crezut initial, daca presedintele va continua sa lase impresia ca incearca sa iasa cu fata curata dintr-o poveste care numai curata nu e. In joc, acum, nu sunt doar ilegalitatile cu case luate abuziv de d-l Basescu in perioada cand era ministru sau primar general.

In joc e increderea pe care o putem avea in cuvantul d-lui Basescu. Situatia este, deja, jenanta si periculoasa.

Cum sa ti-l mai imaginezi in rol de Sfant Gheorghe in lupta cu balaurul pe cineva pe care l-ai vazut fotografiat in ziare in timp ce se strecura, cu niste plase in mana, dintr-o casa pe care o da inapoi, desi a cumparat-o, cum sustine, „legal“? Eu, cel putin, am dificultati in a-mi explica balansul din ultimele declaratii ale d-lui Basescu.

Si ma tem ca neasumarea barbateasca a adevarului poate avea urmari urate in capacitatea de a ne lua presedintele in serios, in sensul ca asteptam sa fie cel dintai care respecta legea.

Ma tem de asta cu atat mai tare cu cat, recunosc, Traian Basescu reprezenta pentru mine unicul punct fix pe nisipurile miscatoare ale „revolutiei portocalii“. E singurul care m-a convins ca vrea sa incerce luarea democratiei din mainile hotilor. In PNL si in PD, partidele care s-au costumat in „oranj“, nu am mare incredere. Nu le pot banui ca sunt obsedate de interesul national.

Regret, dar nu vad de ce as face vreo diferenta intre Radu Berceanu si Viorel Hrebenciuc sau intre Calin Popescu Tariceanu si Mircea Geoana. Si, daca ar fi candidat, n-as fi ezitat sa-l prefer pe Sorin Oprescu lui Adriean Videanu in competitia pentru primaria Bucurestiului.

Cu Basescu era altceva. Omul imi da uneori impresia ca e capabil sa calce pe cadavre si ca nu are controlul situatiilor in care devine grosolan sau, dimpotriva, ilustreaza un adevar banal, ca nu exista vanitate inteligenta. Emil Boc si alte „marimi mici“ din PD ii vor fi spus de prea multe ori, lingusindu-l, ca e „formidabil“ pentru a nu-i fi inflamat amorul propriu.

Dar tupeul are si partile lui bune. L-a ajutat pe Traian Basescu sa-i infrunte deschis pe marii corupti ceea ce m-a facut sa vad in el o speranta.

E adevarat, aceasta speranta nu e straina de convingerea ca un Adrian Nastase la Cotroceni ar fi insemnat esecul absolut. Caz in care nu-i greu de presupus ce s-ar fi intamplat. Ne-am fi pricopsit cu un guvern Nastase fara Nastase.

Ion Iliescu s-ar fi intors fara probleme la PSD. N-ar fi existat nici bruma de recunoastere a pacatelor cu care PSD incearca sa se salveze acum. UDMR si PUR nu si-ar fi dezvaluit, la modul trivial, duplicitatea. Slugarnicia s-ar fi extins, ca o molima, in toate institutiile, in loc sa intre in fibrilatie.

Politia si Justitia ar fi ramas, linistite, niste „structuri cangrenate“. Din fericire, Basescu a reusit sa ne dea celor care l-am votat increderea ca „se poate“ si altfel. Si nu ma intereseaza daca a fost demagog sau nu. Important e ca, dupa multi ani de lehamite, am vazut „sistemul“ intrand in panica.

Dar m-am asteptat la mai mult de atat. M-am asteptat, dupa 12 decembrie, cand victoria lui Basescu a cazut ca o maciuca peste sticlele de sampanie pregatite la PSD, sa se schimbe nu numai guvernul; si nu numai orientarea trepadusilor. M-am asteptat sa se schimbe ceva esential in chipul, uneori, hidos al tranzitiei.

Ma bazam, in asteptarile mele pe o idee prea romantica, poate, dar in care mi-a placut sa cred. Mi-am zis ca Traian Basescu are sansa sa intre in istorie ca omul care, intr-o tara jefuita nu de talhari, ci de guvernanti, a impus putina legalitate, printr-un mijloc pe cat de vechi (romanii au lansat memorabilul „sa se faca dreptate de-ar fi sa piara lumea“), pe atat de simplu.

Folosirea legii ca dinamita pentru detonarea tuturor ticalosiilor.

Si-acum? Acum nu mai sunt sigur decat ca scandalul cu casele d-lui Basescu e mana cereasca pentru marii corupti. In rest, ma intreb: daca Traian Basescu nu va recupera ce a pierdut in aceste zile, cum vor suna in gura lui referirile la respectul datorat legii?