Un destin nedrept face aproape imposibila intilnirea cu opera lui Eugen Ionesco a generatiei care s-a deschis catre lumea politicii dupa 1989. Teatrele din Romania nu mai joaca de mult Rinocerii, cum nu o fac nici cele de pe malurile Senei, ori ale Tamisei.

Textul nu ofera material nici pentru un film de tip catastrofa, nici pentru un horror, nici pentru o hiper-productie istorica, asa ca la Hollywood nimanui nu i-ar trece prin cap sa investeasca un cent intr-o productie construita pe canavaua textului care a introdus absurdul in fibra teatrului modern.

Lipsa acestui referential cultural ii face pe multi sa treaca cu vederea ori sa minimalizeze ceea ce se intimpla sub ochii nostri in spatiul politic romanesc, adica acest inceput viguros de rinocerizare.

Un proces abia sesizabil, datorita indiferentei, ori ignorantei, prin care normalitatea se scufunda in anormalitate, pentru ca, o data intrupata, sa devoreze materia care a hranit-o. Adica cea din care este alcatuita viata de fiecare zi a fiecaruia dintre noi.

Noi cei ce ne inchipuim ca libertatea omului este un dat natural ce nu i se poate lua, noi cei care, chiar si sub constringerea implacabila a realitatilor economice, credem ca dreptul la un nivel decent de viata este inerent unei societati civilizate, ca si acela de a beneficia de institutii care sa solutioneze probleme, nu sa le creeze, institutii capabile sa produca servicii de o valoare mai

mare decit bugetele pe care le inghit. Parabola lui Ionesco, in fapt o lectie de "fiziologie sociala" perfect compatibila cu cele mai riguroase cerinte ale teoriei si conceptualizarii moderne, a inceput deja sa se intrupeze sub ochii nostri, iar forma pe care a luat-o este "vanghelizarea politicii".

Ce este normal in aparitia si cresterea pe scena politica a acestor personaje? Unii ar putea da vina pe "democratie".

Daca, prin esenta ei, democratia ofera si garanteaza dreptul egal al fiecaruia de a se exprima in spatiul public, atunci de ce nu si noua generatie de rinoceri din politica romaneasca? Al doilea argument vine in sprijinul celui dintii: daca democratia inseamna competitie libera pe piata cererii si a ofertei si daca exista o cerere pentru acest tip de produs, este natural, logic, sa fie ofertat.

Daca "se cumpara", de ce sa nu-l punem in galantar!, pare sa fie judecata "pragmatica" a liderilor politici din PSD, care au innobilat deja marfa cu "certificatul de marca" al casei producatoare.

Ideea ca vanghelizarea ofertei politice a PSD este un soi de razbunare cinica a "liderilor normali" refuzati la import de alegatori, mai ales de bucuresteni, ramine doar la suprafata fenomenului. Chiar daca o asemenea intentie o fi existat, nu ea a creat fenomenul. In realitatea sa profunda, "vanghelizarea" este nivelul la care PSD-ul trebuie sa coboare pentru a mai putea supravietui.

Procesul a fost inceput de mult si s-a intrupat in galeria ilustra a "baronilor locali" de acelasi tip. Acum s-a ajuns la virf. Instinctul de putere fara gres al proaspatului candidat la Primaria Bucurestiului s-a exprimat cit se poate de corect.

Replica lui Vanghelie pune o eticheta de care PSD-ul nu se va mai putea disocia si pe care nici nu o mai poate contrazice: daca Vanghelie nu este o necesitate, de ce nu candideaza Nastase la Primaria Bucurestiului! Chiar asa, de nu candideaza? Iar raspunsul este cit se poate de simplu: pentru ca nu are nici o sansa! Vanghelizarea nu este o toana, un episod al ratacirii, ci solutia, ba chiar

singura solutie. Nastase a simtit si el asta cind a inceput sa-si vanghelizeze discursul, mult inainte ca realitatea sa-l fi inventat pe Vanghelie, personajul real! Doar ca Nastase vanghelizat este un erzat. De ce sa-l vrei pe el, cit ai substanta in stare pura, Vanghelie insusi! In plus, vanghelizarea a capatat un aspect functional in dinamica interna a PSD-ului.

Ea traseaza noile aliniamente ale grupurilor aflate in competitie pentru conducerea la virf a partidului.

Nu doar somnul ratiunii naste monstri, ci si "ratiunea politica" eliberata de orice constringeri ale responsabilitatii fata de cei care suporta in cele din urma costurile greselilor din spatiul politic! A doua parte a propozitiei fundamentale spusa de Ionesco se refera la complicitatea celorlalti, a victimelor!??