de Grigore Cartianu

Poveste pentru ministrul Flutur

de Grigore Cartianu     Evenimentul Zilei
Vineri, 25 februarie 2005, 0:00


Zilele trecute, a batut la usa redactiei o batrina. Coborise parca din poeziile lui Cosbuc. Sau din povestile lui Slavici. Era imbracata saracacios, dar ingrijit. Raspindea un miros puternic de naftalina, semn ca pentru calatoria la Bucuresti isi scosese hainele cele bune, din odaia de la drum. Incerca sa-si ascunda cu un toiag infirmitatea unui picior.
Femeia s-a asezat sfios intr-un colt, tinind strins doua sacose de rafie. Una plina cu “de-ale gurii”: slanina, brinza, ceapa, oua... Din cealalta scotea capul, tantos, un curcan cu margele rosii.
“V-am adus si eu cite ceva, ca pe-aici e scumpe toate”. Asa a invatat-o viata: cind ai treaba pe undeva, nu te duci cu mina goala. “Nu, maicuta, astea le iei matale frumusel si le duci inapoi acasa. Dar care ti-e necazul?”. Peste fata batrinei, pe care timpul si grijile au sapat santuri adinci, a coborit o umbra de dezamagire.

Da’ ce, produsele ei nu sint bune?! Sau la mijloc e vreun mismas, sa intre altu’-n fata?!
Batrina avea dreptate. O viata intreaga a invatat ca, daca vrea sa rezolve ceva, trebuie sa dea spaga. Sau bacsis. De mita n-a auzit, ea stie de plocon. De-a lungul vremurilor a dat si la primar, si la doctor, si la dascal, si la padurar, si la brigadier, si la secretarul de partid, si la seful de raion. Pe popa nu-l pune la socoteala, acolo e voia lui Dumnezeu.

Le-a dat la toti si uite ca n-a murit de foame. I-a mai ramas si ei o bucata de malai sa duca la gura. S-a descurcat.
Nimeni n-a refuzat-o vreodata. Toti au primit darul cu amindoua miinile. Pina in ziua cind ouale din papornita s-au dovedit a fi stricate. De atunci, batrina e “persona nongrata” in primarie. I-a spus-o clar secretarul: “Pleaca, babo, sa nu te mai prind pe-aici ca-ti rup picioarele!”. Nici macar nu i le mai poate rupe pe amindoua, caci unul e frint de mult.

I l-a taiat osia carutei, in padure, cind era mai in putere.
Dar femeia n-a renuntat la drumurile spre primarie. Isi ia bastonul si se duce, sontic-sontic, doi kilometri, tot sperind sa ia titlul de proprietate pe pamint. Nu prea mai poate sa-l munceasca, dar, orisicit, e pamintu’ lui taticu’. Mai bine sa creasca buruieni pe el decit sa-l lase veneticilor!
Din ‘90 incoace, batrina a facut poteca spre primarie. In urma ei, prin noroi sau prin zapada, ramin trei urme: doua de soson si una de baston. In cinspe ani s-au schimbat vreo cinci primari, dar nici unul nu i-a rezolvat problema.
Toti i-au luat gaina, sau ouale, sau curcanul, sau brinza, dar nimeni nu i-a dat peticul de hirtie care s-o faca stapina pe pamintul ei. De la an la an, drumul spre primarie a devenit parca tot mai lung, iar titlul de proprietate - tot mai indepartat.
Dupa ce si-a spus oful, batrina a plecat spre gara cu cele doua sacose de rafie. Dintr-una se auzea, din cind in cind, cloncanitul curcanului cu margele rosii. La capatul unei calatorii cu trenul personal, urmata de una cu rata, femeia se intorcea acasa, in satucul ei dintre dealuri, la pamintul ei. Himera vietii ei.
P.S. As vrea ca rindurile de fata sa fie citite neaparat de un om: ministrul agriculturii, Gheorghe Flutur. Iar acesta sa extinda cazul batrinei schioape la nivelul intregii tari. Va afla astfel ca exista citeva milioane de romani care de 15 ani se chinuiesc sa-si recupereze un petic de pamint.

Si care, in loc sa are, sa semene ori sa culeaga roadele, fac poteca spre primariile risipite-n cele patru zari.















32 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version