Berbesti este oras doar de un an si jumatate. Prea mult timp pierdut, insa, pentru locuitorii sai. Este o impletitura fragila si anacronica intre vechi si nou. Un drum cu case de o parte si de alta, de aproape un kilometru, te conduce inca de la intrare spre "parerea" de centru.

De-a dreapta si de-a stanga sunt carierele de lignit. Mina, "subterana", a fost inchisa de mult. Inca din anul 1997. Zambeste, maine va fi mai rau!

Ca reporteri, si nu numai, am vrut sa vedem carierele de lignit. O luam pe un drum care face la stanga si serpuieste pe niste dealuri, siguri ca am luat-o pe cel bun. Drumul era intr-adevar cel bun, dar la cariera, impresionanta de altfel, nu misca nimic. Masinariile gigantice se odihneau in caverna. La exploatarea miniera aflam insa ca am venit, pur si simplu, prea tarziu.

Doar inginerul de serviciu mai este, dar, oricum, se afla pe teren.

Paznicul de exploatare ne mai explica una-alta. Aflam, asa, ca uriasa cariera pe care am vazut-o nu este nici pe departe tot ceea ce inseamna o exploatare miniera. Mai sunt inca vreo trei, de aceleasi dimensiuni. Omul, binevoitor, ne arata chiar un drum catre una dintre ele.

Plecam in directia indicata, in speranta ca poate, de data aceasta, gasim pe cineva capabil sa ne explice de ce s-a inchis mina si care-i treaba cu productia de lignit si cu minerii amenintati de noi disponibilizari.

Suiti in masina, urcam alt deal si ajungem undeva, sus, unde masina nu mai vrea sa porneasca. In dreapta ni se dezvaluise treptat o noua cariera de lignit.

IONESCO DE BERBESTI. Aici, activitatea era in toi. Masinariile uriase se miscau greoi, iar linia de productie uruia nervos. Un om din personalul carierei, cocotat intr-o chicineta ce se dorea a fi punctul de observatie, ne face semn de departe cu doua degete pe umar, semn ca "securitatea" locului nu ne permite prezenta acolo si, mai ales, fotografierea carierei de lignit. Ne retragem.

Pana sa intram in masina, un intreg dispozitiv de paza deja se mobilizase, cu mijloace specifice: pe jos si mai apoi intr-o Dacia amarata.

Apare mai intai un personaj cu o statie in mana, explicandu-ne ca nu avem voie sa venim acolo dupa ora 15:30. Ma uit la ceas. Era ora 16:00. "Ce cautati aici?" "Suntem ziaristi. Vrem sa facem un material despre minerii din Berbesti." "Pai, n-aveti voie. Trebuie sa vorbiti cu conducerea de la sediu." "Am fost pe acolo, e pustiu." "E, nu e nimeni! E directorul. Sunt acolo.

Este sigur, va spun io." Pun mana pe telefon si sun la sediu. Ii spun interlocutorului ca nu raspunde nimeni. "Ba este, doamna, cineva, p’acolo." Nu mai insist. Se indeparteaza. Pana sa ne dumirim ce-i cu agitatia asta, mai apare un gardian public insotit de alt barbat, calare pe o Dacia. "Ce cautati aici?" Reluam povestea de la capat.

"Pai, n-ati vazut bariera?" "Care bariera?" "Pai, nu prea mai e, ca s-a rupt anu’ trecut, dar n-ati vazut indicatorul?" "Care indicator? Nu era nici un indicator." "Mda, parca asta s-a furat. Dar paznicul? Era?" Inutil sa mai raspundem. Ne lasa in pace. Revine individul cu statia: "Hai ca v-am gasit pe cineva cu care sa stati de vorba". "Unde e?" "E jos." "Bine. Mergem acum.

Oricum plecam." Omul vrea sa fie sigur: "Nu ma luati si pe mine?". Urca in masina. In timp ce coboram, statia individului huruia din cand in cand zgomotos. La un moment dat, se aude un zdranganit: "Un’e iesti?". "La exploatarea Vest", zice individul. "Unde sunt?", se aude din nou vocea. "Sunt cu mine. Totul e in regula", raporteaza el, mandru de "captura" sa. Eram, se pare, rapiti.

"JOS". "Domnu’ inginer" ne astepta "jos", impreuna cu niste maini care apareau de dupa perdelute albastre ale unui microbuz mult prea nou pentru a urmari "infractorii" prin hartoapele carierei. Apare si un paznic, cu fata brazdata de cutele asternutului. "Domnu’ inginer" ne intampina, pe teritoriul lui, cu aceeasi poveste.

N-ati vazut indicatorul care nu exista, n-ati vazut bariera care nu e, n-ati vazut paznicul lipsa. "De ce n-ati fost la sediu?" "Pai, am fost." "Unde?" "Acolo, in jos. Si paznicul ne-a zis ca nu e nimeni."

"Nu se poate, ca eram acolo. Trebuia sa veniti la mine." Satui de explicatii, am trecut direct la subiect. "Am mai avut probleme cu presa, cu unii de la CNN. Au venit, au vazut, au scris prostii. Da’ domnu’ Tuca e tot oltean ca noi, asa ca-i bine, cred. Cand s-au inchis subteranele, am dat afara cam o treime din personal.

N-au ramas toti pe drumuri, sindicatele au facut doua societati care ofera servicii specifice mineritului si de care chiar avem nevoie. Acolo, 70% din angajati sunt fostii disponibilizati, iar vreo 20%, cazuri sociale. Multi au plecat la munca pe afara, in special prin Italia. Se descurca.

Da’ domnu’ Tuca e de aici, de la noi, asa ca n-o sa scrieti de rau, nu?!" Plecam, lucrurile se-ntampla-n alta parte, e clar.

"ORASUL". Ceea ce am crezut a fi centrul Berbestiului nu era nici pe departe. Orasul prinde viata mult mai incolo. Acolo, intr-un loc in care au aparut magazine sofisticate, unde se vand atat cuie, cat si banane. Acolo unde tinerii ies in strada si bat ritmul de manele ascultate de la bodega sau de la un vecin de la etajul trei.

Acolo unde fete cu parul lung stau pe balcoane, in stand-by, dupa ce au dat boxele la maximum pe ritm de Adrian Copilu’ Minune de Vito sau de la Valcea (cum i-o zice, ca nu mai stiu), ca sa le fie admirati nurii. Acolo unde copiii se joaca in praful din fata blocului. Acolo unde denumirea de "oras" pare o batjocura.

MAREANA, GIANNY SI VIOREL. In "orasul" Berbesti, blocurile sunt incalzite cu sobe, iar lemnele de foc din balcoane ocupa spatiul traditional dedicat muraturilor. Multe apartamente sunt parasite si devastate cu profesionalism. Au disparut usi, geamuri, cam tot ce se putea lua. Sau nu se putea lua, cum ar fi tencuiala.

E orasul Mareanei, o copila care nu are mai mult de 16 ani, e gravida si musca lacom dintr-un mar. Ca sa se vitaminizeze. E orasul lui Gianny, baiatul tuciuriu care in fiecare seara se ferchezuieste ca sa iasa in oras si sa-l placa fetele.

Dar e oare orasul lui Viorel, un copil care si-a delimitat propria-i bucatica de iarba intr-un patratel din pietre, in care sta singur, se incrunta la orice intrebare si doar se uita la ceilalti copii, care se joaca mai departe. Furios si autoizolant, spre clinic. Este, oare, Berbesti cu adevarat un oras?

BALANTA COMERCIALA NEGATIVA. "Io nici nu stiu de ce l-au facut oras. E o saracie aici...! Stam in oras, la bloc, si n-avem apa rece, o luam de la fantana, despre apa calda nici nu vorbim, n-avem caldura. Nu ne incalzeste cu nimic denumirea de oras", spune Florica, nevasta de miner, o femeie pe care am gasit-o privind apusul de soare de pe bordura.

Minerii care au fost disponibilizati dupa inchiderea subteranei, in 1997, n-au facut mare lucru cu banii primiti drept compensatii. Unii i-au baut, altii si-au luat masini. Cativa, mai descurcareti, e drept, putini, si-au facut cate o mica afacere. Cum este acest fost miner, cu barba tunsa de o mana nedeprinsa cu obiecte sub dimensiunea unei caramizi: "Cat am lucrat, mi-am ridicat casa cu etaj.

Toti aveam bani si n-aveam ce face cu ei. Cu ce-am primit dupa legea cu care ne-au trimis pe drumuri am apucat sa-mi iau un cal. Mai car una-alta la oameni, vara muncesc cu ziua, sa adun pentru iarna. Adun vreo 4 milioane. 5 cheltuiesc. Deci ma descurc".

TRANSFORMATORUL

Majoritatea oamenilor de pe strada ar arunca cu pietre in cel care a transformat Berbestiul in oras. Datoriile la intretinere depasesc cateodata valoarea apartamentelor. Trecerea la urban a adus taxe mai mari, impozite asisderea. Cunoscatorii au aruncat vina pe Anton Mitaru, deputat de Valcea in legislatura trecuta, care a gestionat intregul algoritm de trecere a Berbestiului la rang de oras.

Telefonul redactiei: "– Buna ziua, de ce va injura oamenii?" "– Aia!? In loc sa zica mersi!? Asta-i culmea! L-am facut oras, pentru ca indeplinea conditiile". "– Pai, acum au crescut cheltuielile si oamenii o duc mai prost..." "– Stai, dom’le, ca nu-i asa... Nu eu am vrut sa devina oras.

Proiectul a fost initiat de primar, trecut la Consiliul Local, apoi la cel judetean, a fost consultat prefectul..." "– Da’ cum il chema pe presedintele Consiliului Judetean?" "– Comanescu, da’ nu conteaza! Eu am condus tot proiectul!" "– Si cu alegatorii, care azi o duc mai prost, cum ramane?" "– Ei vad lucrurile de moment, ca sa nu zic ingust.

" "– Atunci nu tinem seama de ei?" "– Nu! Adica nu de toti..." "– Ati pierdut fondurile SAPARD, iar cele PHARE au valori mari si cota de participatie de 25% a comunitatii este prea mare pentru cat de putini bani exista la bugetul local..." "– Nu-i chiar asa de rau, taxele minime la oras sunt egale cu cele maxime din rural. Si, v-am spus, Berbestiul indeplinea conditiile.

Ma rog, poate ca n-avea drumurile in standarde (la orase nu se acorda fonduri pentru drumuri – n.r.), da’ o sa avem mai multi profesori, mai multi medici..." Berbestiul pare sa traiasca de pe o zi pe alta. Saracia luceste orbitor. Ma gandesc la valurile de medici si profesori care-si doresc din tot sufletul sa vina aici.

INTREBATI PARLAMENTARII!

Carmen Alexandrescu, directorul Directiei de Integrare a CJ Valcea, despre transformarea comunei Berbesti in oras: "S-a intamplat in 2003. Toti au tipat ca vor sa fie oras: si consilierii locali, si sindicatele. Fara sa aiba habar ce inseamna asta.

In planurile de amenajare a teritoriului sunt prevazute niste conditii foarte clare, minimale, pe care trebuie sa le indeplineasca o comuna ca sa devina oras. Dar "urbanizarea" trebuie sa porneasca, in fond, de la individ. Trebuie pe acesta sa-l instruiesti in primul rand, sa aiba o atitudine civica, de orasean.

Dar asa, se pierd si atitudinile acelea sanatoase, de la tara, nu reusesc sa devina nici oraseni. Stiti cati bani s-au bagat in Berbesti? Incontinuu! Dar este si o problema de proasta gospodarire. Tine, in fond, fara suparare, si de calitatea oamenilor. Ati vazut ce-a ramas din apartamente? Usile rupte, chiuvetele distruse, porcul in balcon… Cand au tipat sa fie oras, n-au stiut ce-i asteapta.

Ce avantaje au? Au pierdut SAPARD-ul, care tinea sapte ani si nici nu-i durea capul, taxele si impozitele au crescut de nu-i adevarat… Si nu mai au cum sa dea inapoi. Si daca tot nu intelegeti cum a putut deveni Berbesti asezare urbana, fara a indeplini niste conditii minimale, intrebati parlamentarii. Pentru ca au dat o lege in acest sens".

Falimentul Dragasanilor - Mortu’ care misca

Primaria din Dragasani se invarte dupa soare. E noua, frumoasa, curata, moderna. Facuta sa-i inspire cetateanului sentimentul ca a intrat in Europa. Ea, Primaria, purtandu-si steagurile albastre cu stelute galbene, pavoazata de afise care invita la cursuri de management si de operare pe calculator.

DRAGASANI, PE ROATE. Doar Primaria e europeana. Localnicul din Dragasani e inca prea departe. Se obisnuieste doar cu decorul. Primarul Gheorghe Iordache este un barbat dinamic. N-are frica sa critice.

Conduce un oras mort si o afacere vie. Pardon, o afacere cu vie. Dar zice ca nu te-mbogatesti din vie. Si nici nu intri cu ea in Europa, in 2007. E suparat primarul.

Suparat pe "mostenire": "Nu s-a facut nimic in 15 ani. In afara de faptul ca li s-a restituit pamantul oamenilor, nu au fost sprijiniti cu nimic sa evolueze, sa faca agricultura moderna.

Si nici acum, ca bate 2007 la usa, nu se face nimic. Se vorbeste la televizor si atat. Industria, cata bruma de industrie era, s-a dus la vale. A mai ramas o singura fabrica, de roti auto, care merge.

A fost privatizata de un concern italo-francez, care ne duce in Europa. Mai exact, duce in Europa vreo 300 de familii carora le da de mancare." Iordache mai e suparat si ca a luat teapa. De la stat. "Viticultura s-a dus de rapa si ea. Eu sunt podgorean, am afaceri in viticultura si nu vad nici un viitor.

Puteau pana acum guvernantii, toti cei care s-au perindat, sa puna pe picioare macar statiunea de cercetare viticola. Care ar fi produs soiuri de vin, altoiuri, compatibile cu cerintele europene. Sa mearga vinul la export.

Ar fi trebuit subventionata producerea de rasad. S-a facut o subventie mai mult de fatada. Daca anul acesta o coarda de vita costa, de pilda, 30.000 de lei, iar statul trebuia sa o subventioneze, sa convinga cumparatorul sa-si innobileze via, ADS o facea 60.000 de lei, din care subventiona jumatate. Si omul platea tot atat. Eu insumi m-am lovit de asta."

COMERTUL, SUFLETU’! Vrem sa stim din ce traiesc dragasenenii, iar primarul ridica din umeri. "Din comert", zice. "Adica, isi vand unul altuia cate ceva." Dar asta-i comert?

Ca intr-o veche anecdota in care doi carutasi aveau un butoi cu vin, o canuta si un banut. Pe drumul spre targ insa, au facut de atatea ori schimb de banut si de canuta pana au terminat vinul.

Unde sunt tenisii Finca de Dragasani? "Doar in amintirea noastra, a celor care jucam fotbal, pe strada, in ei. Dar cum sa concureze tenisii de Dragasani cu cei chinezesti, care costa 50.000 de lei perechea?

Niciodata nu s-a facut o analiza serioasa pe zone, dar serios si la rece – ca in nordul judetului, in munti, se poate face turism, iar la noi, aici, se poate face agricultura de performanta.

PROIECTE BLOCATE DE MINISTER

Gheorghe Iordache are, ca primar, nu ca antreprenor, multe probleme carora inca le cauta raspuns la Bucuresti, desi nu-i nimeni sa-l auda. Spera insa ca, prin intermediul Jurnalului National, cineva sa il ajute sa le rezolve.

1. Refacerea drumurilor publice.

Inainte de a fi eu primar aici, inainte de 2000, primarii – si de aici, si din alte municipii – au acceptat sa administreze drumurile nationale care trec prin orase. S-au angajat ca finanteaza jumatate din costurile de intretinere a drumurilor. Ei jumatate, statul jumatate. Dar primariile niciodata n-au fost in stare sa-si finanteze jumatatea lor, pentru ca le e greu sa o smulga din buget.

Asa au ajuns drumurile, pe portiunile care traverseaza orasul, intr-un hal fara de hal. Eu voi inchide drumurile anul acesta. Drumurile nationale Slatina – Ramnicu Valcea, Targu Jiu – Pitesti.

Ce sa fac? Nu pot sta sa-mi cada casele din oras din pricina vibratiilor, sa se surpe peretii, cetatenii reclama ca nu mai pot suporta, pe drumurile astea trec TIR-uri, masini de mare tonaj, care pun in pericol orasul.

2. Bani pentru Politia comunitara.

Anul trecut, cand am facut bugetul municipalitatii, ideea Politiei comunitare era... doar o idee. Acum ne-a pus-o pe cap. Sigur, suntem de acord ca e nevoie ca Politia sa fie a orasului. Dar, mai oameni buni, cand se face o strategie, nu se dau niste termene certe? Cu ce platim noi Politia?

3. Fonduri blocate.

De ce-mi blocheaza mie Ministerul Integrarii proiectul de alimentare cu apa a zonei de nord a orasului Dragasani? In conditiile in care proiectul a fost aprobat, banii au intrat in cont, dar eu nu-i pot cheltui sa trag apa in nordul orasului. Faceam jumatate din lucrare pana acum, intr-un an, de cand a fost aprobat.

Am primit raspuns de la minister ca s-a desfiintat o comisie de la Bruxelles, care urma sa verifice nu stiu ce. Dar ce sa mai verifice? A fost o gaselnita de-a lor, pesedista, sa bata apa-n piua ca-n Romania... sa-si mai formeze ei, pe langa Ministerul Integrarii, niste comisii, sa mai angajeze niste functionari.

Care, din nestiinta de carte sau de frica, refuza sa zica "Da, dati-i drumul proiectului".

de ANDREEA TUDORICA, VLADIMIR IOAN