In vacarmul general al ultimelor saptamini, s-a auzit inca o data, ferma si limpede, vocea Doinei Cornea care, in stilul direct ce o caracterizeaza, l-a acuzat, cu argumente, pe Eugen Uricaru – actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor –, de colaborare cu fosta Securitate.

Desi despre activitatea lui Eugen Uricaru ca informator al securitatii se vorbea de multa vreme in soapta, documente care sa confirme zvonurile nu fusesera pina acum date publicitatii si nici nu se formulasera acuze explicite la adresa acestuia.

Recunosc ca ma asteptam ca recentele dezvaluiri sa stirneasca o dezbatere reala despre statutul scriitorului in societatea comunista, despre relatia dintre puterea politica si cultura intr-un regim totalitar (si nu numai!), despre compromis si verticalitate morala, despre cit de reprezentativa (mai) este Uniunea Scriitorilor etc., etc.

Acuzatia lansata de Doina Cornea nu a avut insa mare ecou in rindurile oamenilor de cultura de la noi. Pina la ora la care scriu aceste rinduri, reactiile scriitorilor sint – cu citeva exceptii notabile, precum articolul lui Mircea Cartarescu din Jurnalul national, Vierii mintii – aproape absente.

Cum s-ar putea explica tacerea scriitorilor in acest caz? Greu de dat un raspuns, pentru ca orice generalizare este riscanta si motivatiile sint, desigur, foarte diverse.

O concluzie s-ar putea trage, totusi: societatea romaneasca nu pare dispusa inca, nici prin reprezentantii sai cei mai autorizati – intelectualii –, sa priveasca inapoi, fara minie, dar si fara infinite menajamente, cu luciditate si responsabilitate.

E mult mai de bon ton sa te inflamezi retoric pe subiecte fara o miza culturala autentica, sa vociferezi asurzitor, ultragiat de teribila impertinenta a celor care indraznesc sa gindeasca altfel decit tine, sa identifici la tot pasul conspiratii instrumentate de autori resentimentari si mediocri, decit sa faci efortul de a analiza, cu argumente si fara patima, trecutul recent si prelungirile lui

vizibile in prezent.

Si, pentru ca nu ne place sa fim contrazisi si sa ni se spuna ca gresim, ne simtim mult mai bine, se pare, in arena, unde ploua cu lovituri, decit in agora, unde discutiile in contradictoriu si observatiile critice sint la mare pret.

Ne irosim energia in pamflete de-o zi, inconsistente, cind nu sint de-a dreptul incoerente si pline de venin (precum articolele lui Mircea Mihaies din Romania literara si din Cotidianul sau cel al lui Dan C. Mihailescu din numarul pe mai al revistei Idei in dialog) si transformam in cenusa, prin indiferenta sau superficialitate, subiectele grave, cu adevarat importante.

„Daca te-ai lua dupa ce citesti prin reviste – scrie Mircea Cartarescu in articolul din Jurnalul national –, ai crede ca spatiul nostru cultural misuna de fascisti sau de neocomunisti (de sorginte americana), «boieri», respectiv «oieri» ai mintii, cind, de fapt, in afara de citiva rataciti – caci nu exista codru fara uscaturi...

– nu misuna decit de o mediocritate endemica, uniform raspindita, la fel de trista in toate casutele si casoaiele ideologice.

Caci, pe cind boierii si oierii isi trag reciproc la fluierul piciorului spre deliciul galeriei, mazilindu-se si balacarindu-se de toata frumusetea, din pegra se intrupeaza, ca Electra din jale, o a treia categorie, care de fapt le-a precedat pe primele si va continua sa existe si dupa ce bataliile lor se vor stinge.

Sint nemuritorii vieri ai mintii, grasunii care pun slanina de-o palma pe ei din laturile mediocritatii si-ale ticalosiei generalizate.

Ei sint adevaratii si eternii invingatori ai culturii romanesti, ei, pe care nimeni nu se-ngrijeste sa-i combata, ei, cei fara ideologie, caci nu au idei, fara o etica, fiindca nu au nimic sfint, fara opera, caci numai la scris nu le sta mintea.

Cei ce se catara, discreti, pina pe culmile nerusinarii (ce coincid cu functiile inalte si banoase), sprijinindu-se pe scriitorasii, pictorasii sau sculptorasii de doi bani care-i voteaza mereu disciplinat si democratic. Din umili sprijinitori de pereti ii vezi deodata catarati in virf de televiziune, pe la radio, prin academie, pe la uniunile de creatie.

Apa trece, trec pina si pietrele, dar ei ramin ca sa ne aduca aminte in ce cultura si-n ce timpuri traim."

O, tara trista, plina de umor! iti vine sa exclami, citind rindurile pline de amara dezamagire semnate de Mircea Cartarescu.

Realitatea este ca pe tacerea noastra vinovata, pe dispretul orgolios cu care privim in jur, pe consecventa cu care, desi pledam pentru dialog, refuzam, de fapt, sa acceptam pluralitatea, pe compromisurile pe care sintem prea adesea dispusi sa le facem, in ideea ca „merge si asa", pe toate aceste repetate abdicari de la etica bunului simt se dezvolta nestingherit impostura si promiscuitatea.

Carmen Musat

Acestea au devenit, in absenta unor dezbateri publice serioase, reperele existentei noastre cotidiene.