de Octavian Paler

Dincolo de „cazul Uricaru"

de Octavian Paler     Cotidianul
Marţi, 17 mai 2005, 0:00


Felul in care gazetele noastre l-au pus la stalpul infamiei pe Eugen Uricaru, fostul presedinte al Uniunii Scriitorilor, mi-a intarit o impresie mai veche.

Intr-o lume ca a noastra, in care tot ce mai lipseste e sa auzim pe cineva banuind-o pe Fecioara Maria de adulter, trebuie sa-ti iei mereu precautii. De aceea tin sa fac o precizare. Daca as crede ca e posibil sa fii perfect „obiectiv", as putea pretinde ca indeplinesc conditiile necesare pentru a ma pronunta fara nici un „parti pris" in ceea ce a devenit, deja, „cazul Uricaru".

Caci nu sunt in relatii amicale cu presedintele demisionar al Uniunii Scriitorilor, aflat de ceva vreme in ciclonul unui scandal, generat de suspiciunea ca ar fi fost informator al Securitatii. Nici in relatii proaste. Ne-am salutat colegial, cand ne-am intalnit, si cam atat.

Nu ma grabesc, totusi, sa am un raspuns in legatura cu intrebarea: Este Eugen Uricaru aceeasi persoana cu „Udrea" (cel care m-a turnat, aflu, si pe mine)? Si n-o fac dintr-un motiv foarte simplu. Nu sunt convins ca intrebarea e, deocamdata, mai mult decat o intrebare. In schimb, as avea unele lucruri de spus pe marginea acestui „caz".

Felul in care gazetele noastre l-au pus la stalpul infamiei pe d-l Uricaru, in absenta unor probe indubitabile, mi-a intarit o impresie mai veche. La noi, culpele nu sunt „dezvaluite". Sunt „demascate" triumfator, pe un ton euforic. Cu o bucurie rea, care l-ar putea duce pe un psihanalist onest la concluzii deloc placute despre unele caracteristici ale psihologiei noastre.

Nu e prima oara, acum, ca ma incearca un sentiment penibil; si anume ca traiesc intr-o societate (daca se poate vorbi pe malurile Dambovitei de „o societate") pe care doar linsajele o excita, o scot din plictiseala si din lehamite. Dar faptul ca nu ma mai mira nimic nu face mai suportabil acest sentiment.

Ma conving tot mai des, din nefericire, ca ne folosim libertatea intr-un mod care o poate urati iremediabil, obligandu-te s-o compari cu teroarea si sa te intrebi: asta am vrut, oare? libertatea de a ne uri unii pe altii in public? libertatea de a lua noi locul Securitatii? libertatea de a lovi, de a compromite, de a dezonora? Nu cunosc o interpretare a libertatii mai stupida, mai primejdioasa

si, la urma urmei, mai primitiva decat sloganul scris, in mai ’68, pe zidurile Parisului: „Este interzis de a interzice".

Cum sa fie interzis de a interzice? Cum ar arata o lume fara legi, fara judecatori, fara puscarii, in care oricine ar putea nimici pe oricine fara sa pateasca nimic? Cum ar arata o sosea pe care soferii n-ar trebui sa respecte nici o regula? Ceea ce ne lipseste azi in Romania, pentru a simti gustul libertatii, este un sistem civilizat si acceptat de toti de interdictii.

Pentru ca „orice e permis" e la fel de odios ca „nimic nu e permis".

Macar ceva era limpede in „cazul Uricaru", dupa parerea mea. Ca bunul-simt impunea o retinere. O indoiala. Cel putin pana la rezolvarea contestatiei depuse la CNSAS prin care ex-presedintele atat de hulitei Uniuni a Scriitorilor neaga orice legatura dintre el si conspirativul „Udrea". Unii vorbesc despre o posibila confuzie. Sau chiar de o cabala (fiindca de ticalosii nu ducem lipsa azi).

Dar asasinatele „se vand" bine. Inclusiv cele morale. In consecinta, gazetele nu si-au pierdut timpul cu dubii. Unele au titrat cu litere grase, pe prima pagina, ca intr-un comunicat catre tara, ca „seful scriitorilor e un turnator". Ma intreb de aceea, si sper ca nu exagerez.

Daca Eugen Uricaru nu minte, si o va putea dovedi, ce vor face aceleasi gazete? Ii vor cere scuze intr-un colt discret de pagina? Dar, oare, pot repara scuzele o onoare terfelita?

Inclin sa cred ca abia acum Securitatea a reusit sa castige lupta cu sufletele noastre. Cata vreme ea exista, ca institutie, infricosa, vara groaza in oameni, dar nu era atotputernica. Inlauntrul fricii ramanea, macar, ceva neatins: ideea ca eram niste victime. Si, implicit, dispretul pentru managerii fricii.

Acum, sub forma de strigoi, care iese din cand in cand la lumina, Securitatea a reusit performanta maxima. Nu ea e dispretuita azi. Sunt dispretuite victimele ei! Asta s-a urmarit oare? Daca da, obiectivul a fost atins.

Si as mai risca o constatare. E un secret al lui Polichinelle ca prin parlamentul Romaniei misuna nu putini fosti securisti. De asemenea, pe la alte institutii ale „democratiei" noastre. Nu mai vorbesc de serviciile secrete, de partide sau de afaceristii care au pus mana pe economia Romaniei.

Dar ce stim, dupa cincisprezece ani, despre politia care a facut din frica baza politica a regimului comunist? si despre modul in care s-a „convertit" ea la capitalism, la democratie? Fleacuri. In schimb, e azvarlit oprobriului public, din cand in cand, cate un turnator.

Bineinteles, turnatorii nu au nici o scuza. Dar nu ei au organizat teroarea care a existat in Romania. Si, in definitiv, eu ma indoiesc ca d-l Basescu sau d-l Nastase au avut mai putine relatii cu Securitatea decat informatorul Udrea, cine va fi fost el.



















27 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică