Vestea eliberarii ostaticilor e simpla si incapatoare. Patru oameni revin la viata dupa sase saptamani de singuratate in fata mortii. Singuratate? Acest cuvant e inselator. Cu el trebuie sa luptam acum. In dauna lui trebuie sa ne inarmam, rapid, cu darurile pe care ni le aduce eliberarea celor patru.
Singuri in cine stie ce beci irakian, cei patru n-au fost nici o clipa abandonati. Solidaritatea a luat doua forme. Dintre cei fara functii si putere au plecat rugaciunile si dorinta de bine. Aceasta incordare nobila si necalauzita a fost primul castig. Societatea romaneasca a aflat ceva important despre ea insasi.
Obisnuita cu zadarnicia si dezobisnuita sa lucreze impreuna, ea a reusit sa se inalte acolo unde i-a fost rareori ingaduit: dincolo de invidie si resentiment, in aerul pur al solidaritatii.
A doua straduinta pe care, de azi inainte, o putem socoti un bun castigat a trait si a lucrat, uneori inteleasa, de cele mai multe ori nesocotita, la Palatul Cotroceni. Presedintele Traian Basescu, Adriana Saftoiu si cei ce au lucrat alaturi de ei n-au renuntat. Basescu si trupa au trecut, cu siguranta, prin clipe de descurajare cumplita.
Au primit sfaturi fara numar de la invatatori liberi de raspundere si au suportat crizele de vedetism ale expertilor locali sau importati. Dar nu si-au pierdut puterea de judecata si speranta. Acesti oameni trebuie laudati. Acum si deschis. Functia si puterea nu i-au instrainat. Distanta si protectia oficiala nu i-au deprins cu indiferenta.
Lenea demnitarului fata cu nenorocirile omului de rand e una dintre regulile sfinte ale neintelegerii pe care se bazeaza viata si politica romaneasca. Aceasta regula a fost contrazisa si scoasa din uz. Exceptia inaugurata la capatul crizei ostaticilor spune ca increderea si principiile sunt valorile care ne pot tine impreuna.
Insa reusita lui Basescu e doar succesul unui mod de gandire curajos, remorcat de o personalitate radicala. Cu alte cuvinte, avem in fata un triumf personal, si nu o izbanda de sistem.
Din fericire, Romania a inceput sa produca personalitati in stare sa accepte si sa bata crizele. Institutiile raman mult in urma. Ele tin de trecut si sunt scunde in comparatie cu nevoile unei natiuni. Din acest motiv au trecut atat de usor, peste ele, apele revarsate in Banat si Buzau. Inca mai in urma e opinia sloboda a multor capete de presa.
Veninul picurat in pagina de ziar si pe ecrane, in timpul crizei osta-ticilor, a lamurit o banuiala mai veche: opinia de presa s-a scufundat in obsesii politice si grandoare personala. Ea rateaza mereu momentele de incercare si sansele de inaltare colectiva. Infrangerea e grava, dar indaratul ei incepe sa urce o alta forma de opinie. Ea are autori necunoscuti, dar castiga teren.
Nu e platita, dar stie sa-si faca, singura si fara tarif, binele suprem. Opinia publica romaneasca a iesit intarita din criza ostaticilor. Impotriva cliseelor negative si alaturi de performanta solitara a lui Traian Basescu, ea e cel mai serios temei de optimism la indemana societatii romanesti. Bun venit acasa, maturitate colectiva! Bun venit acasa, ostatici eliberati!
