O viermuiala cum rar vezi intr-un sat! Desi e plin de someri, daca sunt 10 angajati permanent pe undeva, toata lumea face ceva, un oarece.

Se incarca fier vechi, se potcoveste calul in grupuri de cate trei-patru tarani plus restul familiei, care priveste ingrijorata la animal, saracu’, se cara si se vinde piatra, se impletesc cosulete, se bea pe ton ridicat, se uita cum cresc ciupercile.

Din loc in loc, rasar pe marginea drumului capetele unor tevi de apa, ingropate inutil acum multa vreme. Exista totusi doua motive pentru care ele nu trec in uitare. Primul este un prilej de enervare pentru cei mari, care si-au vazut ingropate sperantele de a avea vreodata apa curenta.

Pentru pardalnicii de copii insa, capetele care tasnesc doar spre cer reprezinta ceea ce pentru copiii stramosilor omului era trasul cu arcuri de jucarie, un antrenament pentru supravietuire. Deci, astia mici trag cu puta la tinta, aruncandu-si jeturile drept in centrul tevii. Asta le va folosi mult pe viitor, dupa ce, o data cu inaintarea in varsta, vor pasi cu capul sus in carciuma satului.

Localnicii sunt totusi nedrepti, pentru ca apa este, desi nu curenta, ci din belsug. Ploaia se scurge de pe deal, intalneste cateva case, sta un pic, pic, si apoi alege una cu care pleaca la vale. Si daca n-o duce de tot, oricum, o crapa. Ca un efect direct, n-a murit inca nimeni cu tavanul in cap, desi probabil ca sunt unii care au inima neagra.

Am vazut o casa, neterminata, dar terminata de tot.

STIXUL. Ce o fi fost in sufletul aluia care s-a apucat sa bage bani in ea... dezinteresul autoritatilor are si o parte buna, mortalitatea in sat e in pericol. Ca sa ajungi in cimitir, trebuie sa treci prin apa, ca podul nu ajunge chiar de pe un mal pe altul. Cand raul e mai umflat, taranii aplica tehnici speciale de traversare cu sicriul.

Toata lumea se da jos din caruta si se prinde cu nadejde de cosciug. Strabat cu pasi mici apa involburata, grijulii la pietrele alunecoase de pe fund. Un dezechilibru cat de mic, fie de la pomana inceputa mai din vreme, fie pentru ca pur si simplu sunt oameni, si mortu’ poate sa plece pe rau in jos. Inca nu sunt timpurile in care sa-ti doresti sa mori.

Asa ca se descurca fiecare cum poate ca sa mai supravietuiasca pana e gata podul. Se plang ca primarul nu le intinde o mana de ajutor. "Nu a venit la noi sa ne angajeze la nici unul din santierele din zona. Nu ne baga in seama, ca suntem prea saraci ca sa aiba vreun interes la noi. D’aia ne-a lasat si fara apa. Cand a fost sa se bage tevile astea, n-a venit nici o firma.

A sapat santurile astia cu legea pentru ajutoare sociale. N-avea oamenii de lucru si, ca sa nu ia banii degeaba, i-a pus la santuri. De unde sa stie astia cum sa le sape, ca nu le-a aratat nimeni. In doua luni a sapat, cu chef de viata, 60 de metri. Daca va curge vreodata apa prin ele trebuie sa curga la deal", zice un negricios cat usa si trosneste cu berea-n masa.

"Aici, langa noi, se face apa la fabrica, pe bani grei. Noi n-avem la robinete si nici macar nu a venit cineva sa ne dea de lucru la imbuteliat."

SUPRAVIETUIRE. Satul Glodu e doar un fel de sat. N-are de nici unele, desi fonduri s-ar putea gasi, dar primarul spune ca nu vrea sa ia d’astea de afara, ca e bataie prea mare de cap cu ele. Restul comunei arata chiar bine. Cand am coborat in Moroieni, "capitala" comunei, parca eram intr-o statiune turistica. Vile, vilute, vilisoare, care mai de care. Deci se poate, daca se vrea.

Primarul ne-a zis ca incaseaza bani buni la bugetul local si treaba merge. Merge pe unde e drumul lui, caci in Glodu e de jale din punct de vedere al implicarii autoritatilor locale. Asa ca face fiecare ce poate, unii chiar se descurca, dar fiecare pentru el. Ce e la comun cade. Altfel, unii chiar castiga bani frumosi vanzand piatra pentru placari ornamentale.

Foi subtiri, despicate si carate cu grija si cu carca. E principala ocupatie, sa scoata bani din piatra seaca. Cand stivele sunt suficient de mari ca sa satisfaca clientu’, se asaza pe ele si impletesc cosulete. Mai trece turistu’, mai pica un ban. Ce nu se vinde se incarca si pleaca la targ. Cand nu e sezon de cosulete, se slefuiesc cozi de lopeti, se fac maturici si maturoaie.

Sau, cum spuneam, se uita cum cresc ciupercile. Le pandesc cu atentie si, cum s-au facut mari, cum sar pe ele. Descurcaretii si-au facut contacte pana prin Italia, unde adevarata pizza napolitana se face cu ciuperci romanesti. Toate astea pe propriile speze. Nu s-a facut nimic care sa-i ajute sa-si faca afaceri, sa le prezinte oportunitati.

Singurul proiect de care a pomenit primarul, fara sa fie prea convins ca se va realiza vreodata, este infiintarea unei asociatii de tesatoare. Pe vremuri exista asa ceva, cu comenzi ferme de la maica Rusia. Investitorul postrevolutionar nu iubea probabil rusii, munca sau avea alte interese, caci afacerea s-a dus de rapa, desi zona a fost candva renumita in domeniu.

Daca ne-a impresionat ceva in mod placut in Glodu a fost pofta de viata a oamenilor. Injura cu fata rosie administratia locala. Nu s-a facut nimic pentru ei, nu i-a ajutat nimeni. Si totusi se descurca, cu un mare chef.

Unul tipic romanesc, cu haz de necaz, unul care o sa dispara probabil o data cu integrarea asta, care, dupa ce ca li se pare prea departe, nici nu o considera aducatoare de castig.

de VLADIMIR IOAN, ANDREEA TUDORICA