N-a fost ca ziaristii rapiti sa ajunga acasa in mare bucurie. N-a fost ca rasuflarea usurata sa se auda din pieptul a 22 de milioane de romani. N-a fost ca sentimentele sa invinga in fata preferintelor politice. De la Corneliu Vadim Tudor ne asteptam. Dar nu ne-am asteptat ca marii ganditori ai natiei sa aiba sufletul atat de amar.

Cu fetele crispate, cu dintii scrasnind, Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu n-au vrut sa creada ca marele contestat, Traian Basescu, a reusit sa-i aduca acasa pe ziaristii rapiti.

Cei doi s-au inecat cu comentariile mustind de sange, pregatite din timp si invatate pe de rost pentru cazul in care salvarea celor trei ar fi esuat.

Nici macar umbra vreunui zambet n-a trecut peste ridurile celor doua chipuri brazdate de urmele atator probleme grele ale natiunii. Nici macar o scanteie n-a rasarit in ochii mijiti intre pleoapele stranse a mare concentrare.

Si mai apoi nici o urma de intelegere n-a aparut in cele doua creiere nedumerite de criticile pe care si le-au atras din partea colegilor de breasla.

Nervosi ca jocul nu le-a iesit, ca Basescu n-a cazut in nas si ca Jana, Sorin si Ovidiu nu s-au intors acasa in sicrie sigilate, cei doi au rabufnit din toate puterile si au ajuns sa le reproseze ziaristilor ca s-au bucurat la primul pas pe pamantul Romaniei.

Gestul n-a ramas netaxat, pe unde s-a putut. Pe unde nu, s-a lasat cu demisii.

Pe motiv de cenzura, acuzatie recunoscuta de faptuitor si aprobata de marii ganditori. Caci, nu-i asa, marile minti nu se musca reciproc. Nu degeaba are romanul vorba veche cu mana cea sfanta care o spala pe ailalta.

Nevoia de a se auzi vorbind, disperarea de a nu li se oferi ocazia de a se face utili puterii politice, i-a lasat pe Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu prada penibilului. Singurul castig din toata lupta declansata in presa poate fi disparitia clasei dinozaurilor, pe care o reprezinta tocmai omul cu geaca si cel rupt in cur.

Scanteia a fost aprinsa, fumul e vazut de toti, urmeaza razboiul. In care cei vechi se vor cocota pe socluri pastrate in sifonier pentru momente grele, iar cei noi vor lupta dupa modelul invatat la lectiile predate de cei vechi.

N-am descoperit inca marele castigator. O fi cititorul de presa, ramas fidel hartiei de ziar in ciuda derapajelor din ultimii ani? O fi vreun alt "vechi" care asteapta sa aiba un culoar indeajuns de larg pentru a-si recastiga publicul abandonat atunci cand lupta cu confratii l-a scarbit?