Omul. Taina Divina! Microcosmos si microtheos. Fiinta ireductibila si incomparabila. Indestructibila si indisolubila. Trup si suflet!

Omul a fost zidit, precum zice Sfantul Antonie Cel Mare, ca sa fie privitor si talcuitor recunoscator al celor ce exista. „Inger pe pamant", iar prin harul primit prin creatie, chiar mai presus decat ingerii, socoteste Calist Catasygiotul.

Omul are, dupa cum ar trebui sa intelegem, in planul Bunului Dumnezeu, un rol superior, unic, avand un „destin" supranatural. El a fost creat de Dumnezeu, pentru Dumnezeu, intru Dumnezeu. Creatorul a facut lumea, pamantul cu toate ale sale pentru om.

Numai ca prin cadere si prin staruinta in pacat si patimi el a ajuns, cum zice Sfantul Nil Ascetul, „mai animal decat animalele, dovedind ca nimeni nu-i este atat de dusman, precum isi este el insusi".

Sfanta Scriptura vorbeste despre fiinta umana nu ca despre o simpla creatura biologica; ci despre omul ca fire si persoana individualizata, „impodobit cu cinste si intelepciune", cum spune psalmistul David in Psalmul sau 20.

Omul a fost asezat in prietenia lui Dumnezeu in Rai. Iata, umanitatea nestirbita. Iata, starea firii originare!

Dumnezeu l-a creat pe om fara de pacat, drept, iubitor de bine, strain de orice grija si intristare, inzestrat cu toate virtutile, bogat in toate bunatatile.

„Ca un inger care i se inchina lui Dumnezeu, creat dintr-un amestec de doua materii (vazuta si nevazuta), un contemplator al creatiei vazute, patrunse cu mintea, imparat a toate cate sunt pe pamant, dar care se supun Supremului Imparat si tot supus celor ceresti si pamantesti, celor vremelnice si nemuritoare, vazute si patrunse de ratiune, ca ceva intermediar, intre maret si josnic.

A fost creat astfel, duh si trup: duhul pentru a primi harul, iar trupul spre impiedicarea mandriei. Duhul pentru a fi statornic si sa-l proslaveasca pe Binefacatorul sau, iar trupul pentru suferinta, ca suferind sa inteleaga ca nu trebuie sa se inalte". Asa spune Sfantul Ignatie Brianceaninov.

Numai ca, nebagator de seama, sarmanul om si-a lasat mintea sloboda si nestapanita; si atunci simturile lui s-au deprins repede cu un soi de vitreg vagabondaj, cu pseudolibertati, cu excese si cu multe desfatari si, astfel, a aparut „caderea". Caderea care, prin suma multiplelor boli sufletesti, curand avea sa aduca si moartea sufletului.

Omul si-a pierdut, astfel, esentialitatea vietii: sufletul. Aceasta avere nemasurata si nemostenibila.

In Sfanta Scriptura ca si in scrierile Sfintilor Parinti, omul este numit „suflet". Si este numit asa dupa valoarea acestuia. Valoare incomparabila in univers! Numai omul poate fi numit suflet, sufletul nu poate fi numit om, pentru ca sufletul are o fire nevazuta, in comparatie cu trupul care, dupa fire, este material, vizibil si simtit.

Si, totusi, omul este un ipostas unit al celor doua firi: suflet si trup. Ce taina mare in aceasta, ea insasi tainica, ferecatura - omul!

Cu catva timp in urma, insa, am aflat despre o inregistrare statistica halucinanta: in ultimii cincisprezece ani in Romania s-au facut optsprezece milioane de avorturi. Optsprezece milioane de suflete azvarlite la gunoi!

Intelegem ce inseamna asta? Nu, nu, nu. Nu intelegem. Nu vrem ori poate ca nu mai putem sa intelegem aceasta cumplita tragedie.

Irod a ucis paisprezece mii de prunci si a intrat in istoria umanitatii sub semnul acestei cruzimi. Desi, Dumnezeu, la care toate sunt cu putinta, avea sa rasuceasca in broasca raului cheia binelui Sau, convertind drama aceea intr-un bine universal. Cei paisprezece mii de prunci ucisi atunci aveau sa devina paisprezece mii de mucenici neatinsi nicicum de cele rele.

Acesta avea sa devina asternutul crestinismului. Jertfelnicul pe care va fi pasit Hristos Domnul in lume. Cum sa intelegem, insa, aceasta oarba si nebuna „foame" de moarte a celor de langa noi? Priviti pe strada, uitati-va de jur-imprejur la semenii vostri si veti vedea cat de usor se citeste pe chipul fiecaruia in parte amprenta acestei monstruoase crime.

Am aruncat la tomberon in numai cincisprezece ani poporul cel tanar. Inca un neam. Peste puii si vlastarii acestui neam crestin s-a tras apa unei istorii pagane. Numai ca sangele lor nu se va zbici cu una, cu doua de pe mainile celor care i-au ucis. Scancetul lor se va regasi in bocetul ragusit si tardiv al celor ce astazi, intunecati de patimi, inca-i ucid si-i arunca.

Atata rau am instalat in lume, cu crima aceasta, incat binele lui Dumnezeu nu mai are unde sa se salasluiasca. Nu-mi fac nici o iluzie, scriind acest articol si nu ma astept decat cel mult la o uimire si la un oftat. Am fost intrebat, in nenumarate randuri, daca mai cred in revenirea lumii acesteia la normaliate. Nu, am raspuns de fiecare data.

Nu mai cred, nu pentru ca nu mi-as dori, ci pentru ca din partea lumii nu vad nici un semn ca si-ar dori normalitatea. O mai reclama unii, din cand in cand, ca pe o lipsa si ca pe o nevoie. A fi normal, insa, inseamna a te raporta la normele lui Dumnezeu. Aici isi are normalitatea sorgintea.

Numai ca legile si normele pe care ni le-a dat Bunul spre a ne fi „pribegia" usoara, omenirea le-a inlocuit cu legi si cu norme nascocite de ea pentru a-i fi, chipurile, vai, Doamne, „libertatea" mai mare. „A agonizat Ratiunea, Cugetul abia mai palpita, Constiinta nu mai are definitie". Asa am notat undeva in cartea „Lucrarea" , vorbind despre mortificarea sufletului.

Dumnezeu a creat sufletul simplu si bun, acesta, insa, „desfatandu-se cu momelile nalucirilor diavolului, amagit alearga spre cel rau ca la cineva bun", spune Sfantul Isihie Sinaitul. „Patima este cea care produce in spirit o iluzie magica. Aceasta il face pe om sa vada aparentele inselatoare, ca pe o realitate adevarata"- zice Sfantul Grigorie de Nisa.

Aceasta afirmatie, ca multe altele, de altfel, facute de sfintii parinti cu mult timp in urma, ar parea ca se refera chiar la lumea de azi. O lume cotropita de felurite maladii, dintre care cea mai cumplita ramane „iubirea de sine" in detrimentul iubirii de Dumnezeu.

Aceasta maladie este cea care genereaza si intretine senzualitatea exacerbata a omului (mai ales tanar) de azi, cel caruia, in genunchi ii spun toate acestea si-l rog sa se intoarca la conditia domestica, de OM.

„Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate! Nu este mai de nadejde oare, pentru el, pocainta, decat desfatarea? Nu este mai de nadejde oare, pentru el, a plange pe pamant, in aceasta vale a plangerii, lasata anume pentru plans, decat a nascoci pentru sine desfatari mai inainte de vreme, desfatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare?". (Sfantul Ignatie Briancianinov)

Sa ne gandim la toate acestea cat inca respiram pe aici, cat inca n-am luat si noi drumul celor optsprezece milioane! Atat.