Sa devii inamicul oficial al propriului partid, la mai putin de sase luni de cand congresul te-a ales presedinte, este o mare performanta. Sa te intorci, in acelasi partid, ca erou salvator, la un an dupa ce l-ai parasit, in plina campanie electorala, fiindca te-au lasat nervii, este, iarasi, un record neegalat.

Acestea sunt situatiile in care se afla Calin Popescu Tariceanu si Theodor Stolojan, iar PNL, acum framantat si debusolat, este singurul partid care, in ultimii 15 ani, a reusit sa-si devoreze liderii.

In istoria lor postdecem-brista, liberalii au avut parte de liniste numai vreo trei ani. S-a intamplat dupa alegerea lui Theodor Stolojan in fruntea partidului, la putin timp dupa ce acesta ii reprezentase in campania prezidentiala din 2000.

Aducerea fostului premier in PNL se datoreaza lui Valeriu Stoica, cel care a avut inspiratia de a desprinde partidul din falimentara CDR si de a folosi capitalul electoral neexploatat al lui Stolojan in interesul liberalilor.

Prin miscarile abile ale lui Stoica, PNL a fentat soarta si a intrat in parlament, insa liderul sau a fost debarcat fara menajamente din cauza targului postelectoral cu PSD, prin care liberalii au fost asezati intr-o opozitie mult prea constructiva.

Stoica a impartasit, astfel, destinul lui Mircea Ionescu Quintus (dat la o parte chiar de politicianul avocat, fiindca era slab si influentabil), al lui Viorel Catarama (inlocuit cu octogenarul epigramist, fiindca era prea voluntar si legat de scandalul SAFI), al lui Radu Campeanu (parasit, pur si simplu, de partea cea mai

tanara si mai dinamica a partidului, tocmai fiindca era refractar la schimbari). In acest lant, Calin Popescu Tariceanu ar putea fi ultima veriga.

Lui i se reproseaza ca a compromis imaginea PNL prin inconsecventa in privinta demisiei din functia de prim-ministru si ca a ratat, astfel, „un bun prilej pentru anticipate”, cum spunea presedintele Traian Basescu. Vocatia de devoratori de lideri a liberalilor a gasit, in schimb, o buna ocazie de a se manifesta.

Unii dintre ei nu doresc sa-i mai acorde nici o sansa premierului, nu vor sa stie daca acesta poate gestiona criza inundatiilor si procesul de integrare, se grabesc sa obtina acordul filialelor pentru a-i putea retrage sprijinul politic si a-l face sa paraseasca Palatul Victoria si sefia partidului.

Scopul final - dincolo de Tariceanu, care constituie numai o piedica in calea lui – este alegerile anticipate, transformarea PNL in partid popular si fuziunea cu PD. Pentru atingerea acestuia, un Stolojan revigorat a fost scos din Palatul Cotroceni si dus la intalnire cu sefii de filiale.

Extrem de tacut in ultima jumatate de an, consilierul prezidential a devenit, subit, vorbaret.

„Daca organizatiile judetene ale PNL considera ca eu trebuie sa joc un rol in aceasta schimbare, atunci sunt pregatit si este de datoria mea sa raspund la aceasta chemare“, a spus el, dupa ce s-a vazut cu presedintii a sase organizatii.

Apoi, a precizat ca nu vrea sa incurajeze „nici o initiativa a unui grup sau altuia de la centru care sa accentueze tensiunile interne”, declaratie putin credibila, dat fiind faptul ca demersul sau se suprapune peste acela al gruparii Stoica, iar discutiile sale cu liderii locali urca incordarea aproape de paroxism.

In mod paradoxal, Stolojan, care a fost vreme de trei ani un factor de stabilitate in PNL, actioneaza, in acest moment, ca unul destabilizator. El mai poate castiga si coagula partidul doar in virtutea legendei sale, vie inca printre liberali, si a nostalgiei acestora dupa timpurile calme, cand aveau un conducator.

Putini dintre ei se intreaba daca „Stolo” se ridica la inaltimea legendei. La urma urmei, a abandona cursa prezidentiala si partidul in mijlocul campaniei si a reveni, dupa un an, pentru a juca rolul principal in schimbare nu este departe de schema cu anuntarea si, apoi, retragerea demisiei.