Inchizitorii Dilemei Vechi m-au torturat saptamina asta cu o intrebare legata de vita de povara a liberalismului romanesc, ademenita din cind in cind sa scoata partidul din sant.
Asa mi-am amintit de poetul Geo Dumitrescu care povestea, cu vadita autoironie, ca, dupa gloriosul sau volum intitulat Libertatea de a trage cu pusca, a practicat o meserie ciudata care s-ar fi putut numi „depanator de reviste literare”.
La sfirsitul razboiului, in urma unui nesperat mariaj, ajunsese proprietarul unei mosii pe la marginea Bucurestilor, de unde cara cu docarul oua, gaini si lapte in pietele centrale, urmind linia trasata in literatura de magistrul Rimbaud, care negustorise o cu totul alta marfa, cu belciug in nas si lanturi la picioare,
mult apreciata de sultanul Bruneiului.
Huzurul exploatatorului n-a durat decit pina in 1948, cind conacul i-a fost confiscat si transformat in scoala de tractoristi, drept pentru care poetul s-a intors, cu coada-ntre picioare, la vechile unelte.
Scurta ratacire ideologica i-a fost iertata, dar nu chiar de tot, asa ca cerberii de la sectia de propaganda l-au trimis la munca de jos, ba sa repare almanahuri lesinate de provincie, ba sa depaneze cite o mortacioasa revista culturala la Bucuresti.
Si Theodor Stolojan e perceput, in clipele de criza, ca un mare depanator al liberalismului romanesc, numai ca, mergind pe linia tragica a mesterului Manole, el are tendinta de a se ingropa, in final, pe sine insusi in zidul fragilei constructii politice.
Probabilitatea unei asemenea jertfe pluteste in aer si acum, cind Tariceanu nu prea da semne ca ar vrea sa joace rolul Anei.
