Golan al lumii civilizate, "Apatridul"

de Dani Rockhoff, Germania     HotNews.ro
Luni, 1 august 2005, 0:00


In primavara anului 90, Piata Universitatii gemea de golani. Cu ecusoane de carton in piept si diplome universitare acasa. In Piata Libera de Comunism, infierata cu „mai animalule“, sute de mii de oameni, pentru care Revolutia n-a fost nici „comanda de la centrala“, nici eveniment TV, au avut, pentru cateva saptamani, tarkovskiana impresie de „cu credinta clintesti muntii“.

N-a fost sa fie asa. Nici la Bucuresti, nici la Timisoara, si niciunde in tara. Unii dintre „golanii“ cu capete si inimi sangerand dupa mineriada din 90, au luat drumul strainatatii. Arhitectul Dragos Trica este unul dintre acestia, cartea lui „Apatridul“ rasuceste cutitul in rani mai vechi si mai noi.

Intelectuali si guzgani

Decebal si Liliana Triescu sunt eroii romanului lui Dragos Trica (Apatridul, Ed. Masina de scris, Buc. 2005). Sot si sotie. Arhitect de varf si balerina pe poante de Opera Romana. Ambii cu visul cel albastru despre Occident. Locatia, Germania. Anii 90.

Tulburii ani 90 ai politicii si economiei romanesti in zvarcolirile reformei si ale eradicarii umbrelor trecutului comunisto- securist. Tot atat de tulburii ani ai reunificarii Germaniei puse brusc in fata unui val de Ossies (est-germani) si de repatriati etnici germani din Blocul de Est (sute de mii din Romania, doua-trei milioane din fostul URSS).

Val peste valuri, refugiati economici din tarile sarace ale fostului bloc comunist, sinti si rroma in migratie libera peste granite, aventurieri si visatori. Cativa „politici“ cu dosare beton. Al lui Triescu e „caramida“, se sparge sub ciocanele nemtesti.

Ca si „vana sa germana“, de la bunicul din Ploiesti, deportat dupa razboi si mort, fara sa-si mai fi vazut nepotul, aspirant la germanitate in fosta sa patrie. Recunoasterea acesteia se refuza nu pe criteriul genealogic, ci de „insuficiente dovezi ale atasamentului fata de cultura si traditiile germane, in speta limba si religie“.

Pentru descendentul familiei Triescu si sotia sa nu e loc in Germania, nici ca azilanti politici, nici ca repatriati, nici ca apatrizi. Astfel, familia Triescu incepe razboiul, cand rece, cand fierbinte, cu autoritatile si legea germana.

In anul 1990, imigrantii romani, fie cu pasapoarte, fie strecurati printre ghimpii si molozul fostului Zid berlinez, au luat prin surprindere „tipicul“ autoritatilor germane responsabile pentru straini. Acestea s-au repliat insa repede, emitand „ordine interioare“ restrictive la acordarea germanitatii si a azilului politic.

In caminele de „azilanti“ -de fapt „solicitanti de azil“- sunt inghesuiti de-a valma, pe 4,5 mp de caciula, romani si originari din Romania, de toate conditiile sociale si de toate culorile In „custile cu maimute din Est“ domneste legea junglei, supravietuieste cine-i mai tare de pumn si de inger, sub „blanda“ obladuire a aparatului functionaresc de la primarii si institutii

caritative. Mancare
la pachet dozata pe trei zile, marcute cu taraita, 10-25 oameni la o bucatarie si un dus comun. Cinci ani interdictie oficiala de munca, in 1991 redusi la un an, pentru a preveni infractionalitatea crescanda a strainilor someri de nevoie.

Triestii supravietuiesc „curati“, se integreaza social si profesional mai bine ca multi dintre nemti. El, arhitect cu proiecte deosebite, ea profesoara de balet si balerina de succes. Decebal deseneaza, Liliana danseaza. Ziua.

Noaptea, se intocmesc dosare peste dosare de argumente legale, de justificare a spetei Triescu in zeci de procese; se scriu scrisori la autoriitati, chiar si la cele mai de varf din tara si din Germania. Se contacteaza mass-media, reprezentante oficiale si mai putin oficiale, persoane sus-puse sau doar binevoitoare.

Se „comploteaza“ in grup sau pe cont propriu „cum sa facem sa nu ne trimita inapoi in tara“. UNSPREZECE ani la rand, in care, intre timp, Triestii devenisera apatrizi (Staatenlos). Prin toate mijloacele legale, familia din Romania incearca sa-si regularizeze sederea ca imigranti in Germania.

In fiecare noapte insa, somn in stare de alerta si bagajul „de expulzare“ la locul lui, sub perna. Toate acestea se intampla, in romanul lui Trica si in tara Recht&Ordnung, in anii de gratie 1990-2001.

In tot acest timp, Decebal isi duce in amintire, mai departe, Golaniada din Piata Universitatii, de la Bucuresti. Capitolele in care el traieste intens atat frenezia Revolutiei, cat si mizeria politica si umana rascolita in timpul ei (in planul evocarii) alterneaza cu cele ale prezentului, ale luptei de supravietuire si obtinere a rezidentei pe timp nelimitat, in Germania.

Interludiile poetice, de evadare din cotidian impreuna cu sotia sa, in mici escapade turistice, culturale, sau pur si simplu sentimentale, dau dimensiunea cuplului care IMPREUNA vrea sa razbata intr-o lume prea adesea presarata de NEIN si JAWOHL.

Fragment de manuscris

In urma unor comunicate de presa din primavara anului 2001, apatrizii romani au aflat ca "Romania s-a obligat sa preia cei cca.
800 de apatrizi care traiesc in Germania", la schimb cu eliberarea de obligativitatea vizelor Schengen.

Ion Munteanu relata despre cazurile de expulzare ale lui Carol Romanov si Manuelei Ursu, care, cu un nou-nascut de sase saptamani in brate, a fost intimpinata, pe aeroportul Otopeni, cu amenintari si santaje de genul:" Daca nu intri de buna voie pe teritoriul national, sora-ta cu firmele ei s-ar putea sa aiba probleme".

Apatrizii mai informati si mai tenace, au refuzat definitiv pe aeroport intrarea in tara, invocand Conventia internationala de la New-York din 28 septembrie 1954, care reglementeaza statutul apatrizilor. Altii au stat si poate ca mai stau inca „extraterestru“, caci sunt cetateni ai lumii, dar si ai nimanui.

Afland, prin conexiile „subterane“ ale apatrizilor, ca din tara va veni o persoana sus-pusa pentru a negocia cu autoritatile germane cazul acestora, Decebal se porneste cu un maldar de documente la Berlin. In capitolul optsprezece din roman are loc o intalnire hotaratoare pentru destinul familiei Triescu. Se expun faptele, se dau actele, acordul e tacit.

Adevar sau fictiune? Thriller sau document? Vor reusi Triestii sa ramana in Germania?

„La un moment dat, in timpul desertului, Decebal a strecurat intrebarea: „De ce nu spuneti odata nemtilor clar, fara dubii, ceea ce s-a tot declarat si in scrisori, si la televiziune. Nu ar fi nimic mai simplu, asta e legea, asta e intelegerea si basta!”
„Din pacate nu e asa de simplu. Esti istet si ai realizat, dupa cum chiar tu ai spus mai devreme, ca venirea mea aici este o dovada ca se trateaza in continuare. Romania este intr-o pozitie ingrata. Ne aflam la cheremul nemtilor, care nu se dau inapoi de la santaj si amenintari.

Noi vrem sa intram in Europa si daca nemtii ne pun bete in roate, nu vom fi acceptati nici la Pastele Cailor. Vrem, nu vrem, trebuie sa le cantam in struna. Nu ii vom prelua pe toti, dar unii vor fi sacrificati.

Si nu e doar atat, mai sunt cateva motive atat de delicate, incat, stii replica de film, daca ti-as destainui acest secret...”
„.. ar trebui apoi sa te lichidez.” A completat Decebal. Era o expresie folosita si de el cu placere, o dovada in plus ca cei doi erau sensibili la acelasi soi de umor. Subiectul era insa foarte grav.

Decebal a considerat ca era necesar ca el sa faca pasul urmator in tematica, devenita extrem de delicata: „Stiu ca e vorba de bani, de foarte multi bani.” La masa celor doi s-a asternut tacerea. „Oare am mers prea departe?” s-a intrebat Decebal. In acel moment le-au fost aduse cafelele. Si-au aprins amandoi cate o tigara.

Blanaru a tras un fum adanc, apoi inca unul, dupa ce a mai cugetat cateva clipe, a spus, aproape in soapta:
„Nici nu am sa recunosc, nici nu te voi contrazice. Nu stiu in ce masura cunosti detalii, dar sa stii insa ca nu este asa cum probabil banuiesti. Romanii sunt poate corupti, dar in cazul de fata, cei manjiti cu rahat se afla mai spre vest.

Sunt detalii pe care eu le cunosc, dar in care nu sunt amestecat si care ma revolta si imi repugna. Hai mai bine sa schimbam subiectul.”
Atmosfera prietenoasa a revenit dupa scurt timp. Dupa aproape doua ore petrecute in micul restaurant au facut plata, in ciuda insistentelor lui Decebal, „nemteste”, fiecare pentru el. S-au intors apoi la hotel, unde si-au luat ramas bun. Decebal l-a invitat la Hechingen, impreuna cu sotia.
„Mai intai sa terminam cu toata mascarada, dupa aceea cu placere. Sper sa cunoastem si doamnele fiecaruia. Iti doresc sa ne revedem cat mai repede in Romania, dar nu asa cum te temi tu, ci ca turist, cu pasaportul de apatrid sau mai bine de neamt in buzunar.

” Privind in oglinda retrovizoare, l-a vazut pe Blanaru facandu-i cu mana, in timp ce Fordul coupe se indeparta in viteza.
Intrevederea fusese constructiva. Aflase ceea ce sperase si poate chiar mai mult decat atat.”

Epilog: Ioani fara de tara

Toti romanii au sarit in sus de bucurie cand, la 1 ianuarie 2002, s-a scos viza pentru spatiul Schengen. Chiar si cei care nu aveau nici rude prin strainatate, nici 100 de Euro pe zi pentru a calatori. Existau insa, la momentul respectiv, in Germania, cel putin 750
de oameni, romani de origine, care nu s-au putut bucura de aceasta noua "eliberare" a Romaniei, pentru ca, in demersurile de reglementare a rezidentei lor in Germania, aflasera ca soarta lor viitoare ar fi fost fost pecetluita de un troc germano-roman.

Acestia sunt apatrizii, Ioanii-fara-de-tara, oameni de toate virstele si profesiile care au renuntat la catatenia romana in perioada 1991-93, cand aceasta era neconditionat posibil in Germania.

Acesti oameni au trait, unii chiar peste 10 ani de zile, cu sabia lui Damocles deasupra capului, incercand sa-si dea iluzia unei vieti normale, zi de zi si ceas de ceas. Parinti care lucreaza, copii care merg la scoala. Cu drepturi insa restrinse de circulatie in spatiul german, chiar si in interes profesional.

Exclusi de la munca, odata cu terminarea ingaduirii rezidentei limitate la cateva luni si prelungite cu chiu, cu vai, adeseori cu sicane. Interzisa activitatea autonoma, cum ar fi deschiderea unei firme proprii. In plus, expulzarea din Germania i-a pandit, si ii mai pindeste poate, tot timpul dupa colt.

Unul dintre acesti Ioani-fara-de-tara care locuieste in Baden-Württemberg, isi relata astfel propria experienta in Vestul mult visat:
"In fapt, este o crima de tip nou, tot tratamentul care ni se aplica de mai mult de zece ani. Esti distrus cu incetul, intii nervos, apoi psihic, iar in cele din urma apar bolile organice. Ti se interzice, ti se ia posibilitatea, dreptul, nevoia fireasca de a trai si a te dezvolta ca fiinta umana capabila sa creeze valori, sa fie utila societatii, sa dea sens timpului si propriei vieti.

De 10-12 ani sintem exclusi, din ambitia nefireasca a unora, si cu concursul altora, de la viata... Si toate acestea, pentru ca esti apatrid, fost cetatean roman!"

Cineva spunea o data, elegant si poetic: "Incertitudinea e o stare de gratie". In dragoste, poezie sau filosofie, afirmatia e la locul ei. In schimb, in viata de zi cu zi, in configurarea prezentului si viitorului unui om sau al unei familii, incertitudinea sapa adinc in suflet si in minte, creind falii ce pe parcursul anilor devin prapastii.

Incertitudinea se asociaza cu teama de prezent si de viitor, cu frica de autoritati si neincrederea in sisteme sociale si in ceilalti oameni.

A sta "intre doua lumi", dintre care nici una nu te vrea, pune la indoiala nu numai justetea unor conventii politice si sociale,
ci si rostul omului sub soare, intr-o lume care se vrea din ce in ce mai globala.















658 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri