Tot mai des se invoca in ultima vreme, de catre politicienii romani, sintagme precum: „incredere in autoritati“, „autoritatea Statului“, „autoritate si putere“ etc. Sintagme gaunoase, ridicole, fara absolut nici o acoperire intr-o tara precum Romania.

Oricine a trecut printr-o experienta occidentala profunda si cat de cat indelungata stie ca nu exista decat putine racorduri posibile intre etatismul unei tari civilizate si etatismul romanesc, marca sovietoida. Nu ma voi opri aici asupra originii acestei maladii de regim politic si nici nu-mi propun sa-i descriu toate simptomele.

Ce ma intereseaza, ca in fiecare articol jurnalistic pe care-l scriu, este efectul de urgenta, benefic, pe care sper sa-l starnesc nu doar in mintea cititorilor (marea majoritate lamuriti, prea lamuriti), ci in primul rand asupra celor care au putere de decizie si de schimbare.

Asadar fapte! Tendintele securistice ale statului roman, inclusiv astazi, in 2005, la cincisprezece ani dupa eliminarea comunismului, sunt perfect vizibile. Tendintele securistice se manifesta, simplu spus, prin acte sistematice de lezare a libertatii noastre personale si de lipsa de respect fata de intimitatea noastra.

Nu ma refer aici la practici notorii, precum ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesageriilor electronice sau intimidarile directe, practici ale caror victime au fost mai multe personalitati din Romania postdecembrista (cele mai recente episoade: amenintarea curajosului istoric Marius Oprea in plina strada si spargerea mesageriei editorialistului Radu Calin Cristea).

Ma refer la practicile „legale“, ale caror victime, pe cat de inocente, pe atat de docile, suntem ori putem fi cu totii.

De pilda: multi dintre noi avem de-a face cu birourile de schimb valutar din Romania.

Pentru a ti se schimba o suta de dolari sau de euro la aproape fiecare dintre aceste birouri ti se cere un act de identitate!!! Prima data cand mi s-a cerut sa ma legitimez pentru acest banal serviciu, dintr-un reflex ciudat m-am supus, fara sa reflectez o clipa la absurditatea si, mai grav, la neconstitutionalitatea cererii.

In schimbul docilitatii mele bovine, am primit un „bonulet“ cu numele, adresa, codul numeric personal, pe care l-am pus cu grja la pastrare in portofel.

A doua oara am reactionat normal: adica, i-am spus persoanei inchizitoriale ca nu prea-i inteleg pofta si ca doresc pur si simplu sa schimb o suma de bani, adica sa cumpar cateva hartii cu alte cateva hartii, iar nu sa-mi schimb cetatenia, situatie in care somatia ei ar fi avut o acoperire constitutionala. Si am refuzat legitimarea.

Spre surprinderea mea, micul securist involuntar din spatele ghiseului n-a emis nici o fraza de contrazicere. Ba, mai mult, a inceput sa injure cu naduf dispozitiile pe care „seful“ i le daduse, lasandu-l sa incaseze, singur, reclamatiile clientilor. Anul acesta, la intrarea in Romania, am avut o alta experienta de acest tip.

Am aflat ca s-a introdus o taxa pentru folosirea „mandrelor“ sosele autohtone, concretizata prin achizitionarea unei buline galbene numita rovigneta. Aceasta rovigneta, in principiu, se poate cumpara de la orice statie Peco, inclusiv de la vama romana.

Cum insa am luat cunostinta de existenta ei abia dupa trecerea frontierei, am decis sa luam cu asalt, in spiritul corectitudinii cetatenesti, prima benzinarie din drum. Patitii pot confirma: produsul guvernamental respectiv e unul din cele mai rare produse existente pe piata.

De ce? Vorba vanzatoarei de la Deva (primul oras unde l-am putut gasi dupa zece opriri): „Domnule, traim in Romania! Nu va asteptati la minte frantuzeasca. Hartogaria e atat de complicata, incat foarte putini vanzatori se pricep s-o puna la punct“.

Apoi biata cucoana, la fel de disperata ca si mine, a inceput sa-mi ceara acte peste acte: de la pasaport frantuzesc si act de identitate pana la cartea gri a masinii, neuitand sa ma intrebe, pentru a completa in formular, prenumele ambilor parinti.

Hotarat lucru, mi-am zis, vigneta asta galbena trebuie sa contina un secret de stat iesit din comun de vreme ce ti se cer pana si prenumele parintilor.

Iarasi, explozia care-mi intindea la maximum coardele vocale nu s-a produs din acelasi motiv ca si in primul caz: securistul involuntar se dovedea a fi un functionar de treaba, supus unor directive superioare, cu care nu era de acord, ca si cetatean, dar pe care se vedea obligat sa le respecte, ca angajat. Leafa primeaza!

In fine, al treilea episod autobiografic e legat de angajarea unei cumnate, pe post de telefonista, intr-o ramura a Serviciului de transmisiuni speciale dintr-un orasel de provincie. Pentru a candida la acest post biata de ea n-a fost supusa doar unei examinari profesionale minutioase, dar a trebuit sa completeze (ati ghicit)... un dosarel.

Completarea acestui dosarel in vederea angajarii i-a luat un week-end intreg, printre alte rubrici aflandu-se si aceea despre rudele de gradul II,III, IV etc.

Prin urmare, calcandu-mi peste principii, din amor familial si blestemandu-i ideea disperata de a se angaja la coliba dracului, a trebuit sa-i dictez, prin terta persoana, nu doar autobiografia mea de la nastere pana la prima carte frantuzeasca, dar si pe cea a sotiei mele, de la studiile de scoala generala pana la anii de profesorat la Rouen.

Balciul amar continua, roata cu dintii zimtati ne macina in continuare, nici macar discret ori pe ascuns. La lumina zilei. Sa se stie!

Pe langa aceste reflexe securistice, statul roman mai are doua calitati, constitutive, as putea spune: lipsa de respect fata de propriii cetateni si slugarnicia fata de puterile straine. Statul roman e, in fond, inamicul nostru numarul unu, al tuturor romanilor. Dimensiunile articolului nu-mi permit sa vin cu inca o suma de exemple „autobiografice“.

Dar toti cititorii au provizii din belsug pentru aceasta rubrica. Cate cozi si reclamatii fara raspuns, cate istorii cu functionari aroganti si ineficienti (desi platiti din buzunarele noastre), cata impolitete si murdarie! In privinta servilismului lucrurile sunt si mai evidente si mai greu de suportat.

Politicienii romani nu dau doi bani pe tara pe care o conduc decat dintr-o singura perspectiva: aceea a „onorurilor“ internationale. Prin urmare, tot ce se face si atat cat se face, nu de dragul romanilor se face, cat de dragul Bruxelles-ului sau al Washingtonului. Clasa politica romaneasca este ideala si eterna sluga la doi stapani.

Ultimele doua calitati sunt din plin demonstrate, si cu asta inchei, de comportamentul acestui stat (jumatate cravasa, jumatate lupanar) in ultimele zile: catorva zeci de mii de romani emigrati din cauza saraciei pentru a munci in Europa li se pune pumnul in gura printr-o neloiala si antiromaneasca ordonanta de urgenta - cei care si-au depasit sejurul „legal“ de trei luni in Occident isi pierd

automat pasaportul si dreptul de a mai iesi din tara. La originea acestei ordonante sta, fireste, presiunea Bruxelles-ului si, indirect, presiunea „clasei muncitoare occidentale“, marxizata pana in dinti. Cu cata usurinta a ingenuncheat Calin Popescu Tariceanu! La comanda, precum vechii fanarioti in fata firmanului Portii.

Nu discut statutul, ilegal sau legal, al celor ce trudesc in Occident pentru o viata mai buna in Romania. Nu aceasta e problema. Discut atitudinea guvernantilor fata de o parte din concetatenii nostri, care aduc bogatie acestei tari. Intre un roman si un imperativ de la Bruxelles nici un prim-ministru adevarat nu sta pe ginduri.

La naiba cu Bruxelles-ul, la naiba cu Washingtonul, domnilor politicieni! Treziti-va la demnitate! Conduceti poporul roman, de la el aveti legitimitatea puterii. Lui si numai lui trebuie sa-i dati socoteala. In primul rand pe el trebuie sa-l respectati. Daca as avea inocenta sa confund Romania cu statul roman incarnat de politicienii actuali, intr-o secunda as renunta la cetatenia romana.

Dar Romania nu este statul roman. Romania sfideaza statul roman si pana la urma il va invinge. A fi patriot, la urma urmei, inseamna a lupta cu dintii impotriva acestei coalitii antiromanesti intre cravasa tricolora si lupanar.