In fiecare an, pe 6 august, Hiroshima devine epicentrul miscarii globale pentru pace, chiar daca uneori tonul supravietuitorilor si al diferitelor organizatii devine combativ. In aceasta dimineata, la exact 60 de ani dupa apocalipsa nucleara, zeci de mii de japonezi au comemorat tragicul eveniment. Parcul Memorial al Pacii din Hiroshima a fost acoperit cu flori, iar 1.

000 de porumbei au fost eliberati in vazduh, in dangatele clopotelor din templele orasului. Elementul-cheie al comemorarii - un simplu moment de reculegere - s-a produs la ora locala 8.15 (azi-noapte, la 2.15 - dupa ora Romaniei), cand orasul Hiroshima a devenit, in urma cu 60 de ani, locul uneia dintre cele mai oribile tragedii din istorie.

Hiroshima a fost reconstruit dupa razboi ca „oras al pacii”, iar cladirea cea mai apropiata de craterul exploziei care a ramas in picioare, cu un acoperis in forma de dom, a fost desemnata Memorial al Pacii. Aici, in ultimele zile, s-au adunat intre 2 si 5 milioane de cocori de hartie trimisi de pe intreg cuprinsul globului.

Prima bomba atomica a fost lansata asupra orasului Hiroshima la ora locala 8.15, de bombardierul american B-29, cu numele de cod „Enola Gay”, care decolase de pe insula Tinian din Pacific, in dimineata zilei de 6 august 1945. Trei zile mai tarziu, al doilea bombardier B-29, „Bockscar”, a lansat a doua bomba asupra orasului Nagasaki, la ora locala 11.02.

Avionul a atacat Nagasaki dupa ce obiectivul initial, orasul Kokura, s-a dovedit imposibil de tintit din cauza stratului de nori.

Bomba care a lovit Hiroshima, un proiectil cu incarcatura de uraniu purtand numele de cod „Little Boy” (Baietelul - n.r.), lunga de 3 m si groasa de 71 cm, cantarea 4 tone si avea o putere de distrugere echivalenta cu 15.000 de tone de TNT. Bomba de la Nagasaki, cu numele de cod „Fat Man” (Grasul - n.r.

), continea plutoniu si avea lungimea de 2,3 metri, diametrul de 1,5 metri si greutatea de circa 4,5 tone. Energia sa distructiva echivala cu circa 21.000 de tone de TNT.

La Hiroshima au murit circa 140.000 de oameni, adica aproape jumatate din populatia orasului. Majoritatea au decedat in saptamanile si lunile de dupa explozie, din cauza iradierii. Incluzandu-i si pe cei care au fost dati disparuti, bilantul final pentru Hiroshima a fost stabilit la 237.062 de morti. Anul acesta, alte 5.000 de nume vor fi trecute pe lista. La Nagasaki, circa 74.

000 de oameni au murit aproape imediat, iar un numar egal au fost raniti. Bilantul total al mortilor a fost estimat la 80.000 de victime.

In urma exploziilor, multi „hibakusha” - termen japonez care inseamna „oameni afectati de bombe” - au suferit din cauza efectelor radiatiilor, dezvoltand malformatii, leucemie si cicatrice ingrosate. Din 1948, Fundatia americana pentru Cercetarea Efectelor Radiatiilor a identificat 100.000 de persoane care au supravietuit bombardamentelor. Astazi, doar 40.

000 mai sunt in viata, majoritatea avand in jur de 70 de ani.

Pilotii „atomici” nu regreta atacul

La sase decenii dupa bombardamente, doar trei dintre cei 12 membri ai echipajului de pe Enola Gay mai sunt in viata. Theodore „Olandezul” Van Kirk si Morris „Dick” Jeppson au acceptat sa relateze acele momente. Van Kirk, care la acea vreme avea 24 de ani, era navigator pe Enola Gay. „Era misiunea perfecta”, isi aminteste Van Kirk.

Camuflat de intuneric, el a ghidat bombardierul aproape exact cum planuise, avionul fiind cu doar 15 secunde in intarziere. Bomba atomica a cazut asupra orasului, iar Enola Gay a facut cale intoarsa, echipajul rugandu-se sa scape cu viata.

In ciuda controverselor legate de motivatia bombardamentelor, Van Kirk a ramas si astazi convins ca ele au fost necesare deoarece au scurtat razboiul si au scutit Aliatii de o invazie terestra, care ar fi costat mai multe vieti omenesti, de ambele parti.

Printre cei cativa membri ai echipajului special antrenati pentru a arma bomba s-a numarat si Morris „Dick” Jeppson. La cateva ore dupa decolare, Jeppson s-a dus in compartimentul munitiilor, pentru a arma bomba. Au facut-o in zbor pentru ca o eventuala explozie la sol ar fi fost devastatoare. Cand soarele a rasarit deasupra Pacificului, Jeppson a facut ultima armare.

Dupa cateva momente, comandantul echipajului, colonelul Paul W. Tibbets, a urcat avionul la altitudinea de 9.100 de metri, iar in urmatoarea ora bomba a fost lansata asupra Hiroshimei.

„A fost devastator”

„Nu este un lucru cu care sa te mandresti. A fost un lucru devastator”, a admis Jeppson intr-un interviu, in urma cu doi ani. „Este de regretat, insa probabil ca a salvat sute de mii de vieti ale americanilor si mult mai multe vieti in Japonia”, spunea el atunci. Insa Tibbets, intr-un interviu acordat in 1998, declara exact invers: ca nu regreta rolul pe care l-a avut.

Ca fapt divers, bombardierul Enola Gay a fost botezat dupa numele mamei lui Tibbets.

Potrivit lui Van Kirk, misiunea in sine a fost foarte simpla si a mers conform planului. Singura problema era ca nu se stia daca bomba va functiona sau daca unda de soc nu va face bucati bombardierul. Dupa ce au lansat bomba, membrii echipajului au asteptat cu sufletul la gura sa vada ce se va intampla.

Au numarat 43 de secunde, la capatul carora bomba trebuia sa explodeze, insa nu au auzit nimic. „Cred ca toata lumea din avion s-a gandit ca a fost un esec”, isi aminteste Van Kirk. Brusc, s-a vazut o lumina stralucitoare. Apoi s-a simtit o puternica unda de soc. Apoi alta unda de soc...

O minge de foc

Bomba cu uraniu a explodat cu o lumina orbitoare, la 580 metri deasupra orasului Hiroshima, provocand o uriasa ciuperca ce radia asemeni un soare mic, cu temperaturi de peste un milion de grade Celsius. Intr-o secunda, mingea de foc a atins un diametru de 280 m, provocand la sol temperaturi de 4.000 C.

Radiatiile si valurile de caldura extrema au izbucnit in toate directiile, declansand o unda de soc de mare presiune care a vaporizat practic zeci de mii de oameni si animale. Femeile si copiii au fost incinerati instantaneu. Organele lor interne au fiert, iar oasele li s-au carbonizat.

Masinile de pe strazi au fost topite, iar casele - spulberate, bomba transformand in ruine un oras vechi de 400 de ani; in total, peste 48.000 de cladiri au fost distruse. La Memorialul din Hiroshima, vizitatorii pot vedea azi sute de relicve apartinand copiilor ucisi: uniforme scolare zdrentuite si arse, un sufertas carbonizat, o tricicleta contorsionata sau un ceas de buzunar oprit la ora 8.15.

„Le-au explodat globii oculari si organele interne”

Akie Yoshikawa isi aminteste cu durere de acea dimineata de 6 august 1945, cand se plimba cu mama ei la periferia Hiroshimei, mai exact la patru kilometri de epicentrul exploziei. „Era foarte cald.

Ma pregateam sa-mi deschid umbrela, cand am vazut o lumina enorma,” povesteste octogenara ingrijita astazi la spitalul Crucii Rosii din Hiroshima, acolo unde sunt primiti toti cei numiti „hibakusha”, adica supravietuitorii iradiati.

Avea atunci 21 de ani, lucra ca functionar si, cum era stare de razboi, urmase cursuri de prim-ajutor pentru a ajuta victimele in cazul unor raiduri americane. Si-a revenit si a luat-o atunci inspre o scoala din apropiere, transformata in adapost, dupa bombardament. „Mi-am dat seama ca se petrecuse ceva de nedescris. Insa ce am vazut la scoala era incredibil.

Era ca si cum coborasem in mijlocul infernului. Cei aflati acolo nu mai aveau nimic omenesc, absolut nimic. Cu pielea care le atarna din cauza caldurii si fetele complet desfigurate de arsuri”, repeta ea.

Dupa deflagratie, presiunea atmosferica a scazut brusc, ceea ce a facut ca unora dintre locuitorii Hiroshimei „sa le explodeze pur si simplu globii oculari si organele interne, ca intr-un film de groaza”. Aproape toate casele din lemn au fost spulberate pe o raza de doi kilometri. In mai putin de o ora, scoala in care se afla si Akie era intesata de raniti, veniti pe jos din centrul Hiroshimei.

„I-am ajutat sa se intinda pe iarba si sa bea apa. Imi cerau intruna ceva de baut. Si nu puteam face nimic”, isi aminteste cu tristete Yoshikawa.

Alaturi, prietena ei Fumiko Oki, de 85 de ani, aproba cu amaraciune. „Eu eram cu tatal meu in centru cand, dintr-o data, cerul a fost brazdat de o lumina puternica, deasupra noastra. Am incercat sa ma intorc acasa, insa imi era imposibil sa merg din cauza suflului. Cand in cele din urma am ajuns acasa, mi-am gasit sora moarta sub daramaturi”, povesteste femeia.

Tanara Oki a plecat din nou prin orasul devastat sa-si caute mama si fratele. In acel moment si-a dat seama ca incepe sa-i cada parul. „Mi-am gasit mama zacand intr-un magazin, acoperita de excremente si de sange. La cateva zile a murit. La fel si tatal meu. Fratele nu a mai fost gasit de-atunci. Ramasesem singura pe lume”, spune ea.

La 60 de ani de la acea zi teribila, cele doua femei, imbracate in halate cochete, isi amintesc toate amanuntele triste. „Trebuie sa traim pentru cei care au murit”, spun ele, tinandu-se de maini. Intrebata ce crede despre americani, una dintre ele izbucneste in lacrimi, cu vocea vibrand de ura. „Nu ii voi ierta niciodata,” spune ea. Cealalta zambeste, usor incurcata.

„In Hawai mi-am petrecut cea mai frumoasa vacanta din viata,” marturiseste cu amaraciune.