Alianta m-a convins: ii voi cere arhitectului sa-mi proiecteze o casa de 99 de metri patrati. Pentru ca, de la 100 in sus, m-as simti exploatator al poporului si, in plus, ar trebui sa platesc un impozit de zece ori mai mare.
Ceea ce n-au facut politicienii social-democrati, probabil, pentru ca ar fi atentat la propriile buzunare, fac initiatorii cotei unice acum. Dupa ce au cistigat alegerile promitind ca vor incuraja bunastarea, isi cirpesc generozitatea taxindu-i pe beneficiari. Casele de la 100 de metri patrati in sus vor fi impozitate de zece ori mai mult. La fel si masinile cu motor mai mare de 2.
000 de centimetri cubi.
Masurile nu sint rele in sine. Dintr-un anumit punct de vedere, este corect sa iei mai mult de la cei care isi permit sa dea, persoane pentru care, chiar si asa, sumele nu sint mari. In plus, este si o masura cu priza la popor. Insa acest punct de vedere nu este cel asumat de actuala guvernare.
Alianta a fost votata de cei care vor sanse, nu sprijin, dupa cum a spus, in discursul de abandon electoral, chiar social-democratul care s-a abtinut de la acest tip de „haiducie“.
Doar urna de vot poate stabili care dintre cele doua puncte de vedere este corect. Mai departe insa, odata politica stabilita, rationamentele sint simple. Cine l-a votat pe Ioan Botezatorul si are doua haine ar putea fi de acord „sa dea una celui care nu are nici una“. Cei care l-au votat pe Ion Iliescu vor fi de acord ca aceia care au doua haine sa le dea si lor, macar, una.
Altii ar putea fi de acord sa ia cele doua haine si sa le imparta cu Adrian Nastase. Totusi, sustinatorii lui Basescu si ai Aliantei nu vor, sub nici un chip, sa dea haina de pe ei.
Desi morala eticheteaza acest comportament drept „meschin“, economia de piata dovedeste ca el functioneaza si in beneficiul celor care au nevoie de sprijin. De exemplu: daca locuintele de 100 de metri patrati sint acum putine, intr-un anumit orizont de timp, ele pot deveni standardul normal de trai. Orice bun sau serviciu de care beneficiem azi a fost, la un moment dat, un lux.
Sa ne gindim doar la computere, la Internet sau la telefonia mobila. Daca, astazi, ele sint uzuale, meritul nu este al redistributiei haiducesti. Dimpotriva, daca, la un moment sau altul, au fost tratate ca un lux, fie si prin faptul ca nu a existat o politica de incurajare, nu a facut decit sa amine o bunastare care acum ni se pare fireasca tuturor.
Vreme de cincisprezece ani, s-a considerat ca un salariu de doua sute de dolari este boierie, motiv pentru care a fost impozitat cu 40%. Nici salariile n-au crescut si nici asistatii statului n-au dus-o mai bine. O situatie pe care cota unica de impozitare parea, in sfirsit, s-o spulbere.
Acum, liberalii de la guvernare cred, probabil, ca o cutie de chibrituri ceausista este suficienta pentru cei care i-au votat. Fie si asa! Alianta m-a convins: ii voi cere arhitectului sa-mi proiecteze o casa de 99 de metri patrati. Pentru ca, de la 100 in sus, m-as simti exploatator al poporului si, in plus, ar trebui sa platesc un impozit de zece ori mai mare.
Situatia asta ma duce cu gindul la un rationament politic pervers. Poate ca Alianta crede ca si-a asigurat segmentul de electorat care are nevoie de sanse, oameni care n-ar vota vreodata cu neocomunistii, iar acum incearca sa-i cistige pe simpatizantii stingii. Pentru asta insa, ar trebui sa-i suspectez pe reprezentantii puterii de oarecare clarviziune.
Asta ma face sa ma limitez la un scenariu mai cu picioarele pe pamint. Guvernului nu i-a reusit figura cu sansele, iar acum incearca sa ma convinga cu sprijin. Multumesc frumos, nu am nevoie!
