Ne-am despartit anul trecut de epoca Iliescu cu un sentiment de reala usurare. Motivul? A fost Iliescu Ion un fel de Ceausescu II, cum se scanda adesea prin anii 90 la inceput? Un bolsevic, un agent strain, un tradator, un criminal perfid, cu zambet diavolesc de Oltenita?

O „carpa kaghebista“ (expresie auzita de subsemnatul cu ceva ani in urma), un lingau al Epocii de Aur ajuns trepadus de frunte in preajma revolutiei, pe care a cotit-o spre Moscova?

Un adulator al sistemului comunist cu fata umana („Cine-a stat cinci ani la rusi, nu poate gandi ca Bush!“, refren al strazii care-si gaseste temeiul, pana una-alta, in necunoasterea de catre noi a gandirii bush-iene!), in fine, un batran bolnav de putere, in varianta comunista, deci un clastoman innascut al fragedei democratii?

Nimic din toate acestea. Motivul real al despartirii de Iliescu este cu mult mai prozaic, dar si mai profund natural. Pur si simplu, epoca, exact ca si omul, imbatranise.

Oamenii nu imbatranesc singuri, ci iau cu ei, spre zenitul senectutii, o epoca intreaga, care se inchide ca o cutie fermecata si refuza sa se mai deschida noilor vremuri.

Priviti-i cu atentie pe pensionarii de azi, cei cu venituri mici si cu constiinta vie, preferabil din domenii ca invatamantul, cultura etc. Veti vedea ca oamenii acestia, in care ratiunea se ascute cum numai batranetea o poate ascuti, refuza sa mai traiasca, mai bine zis, refuza sa mai apartina timpurilor de azi.

Unii nu mai ies din casa, sunt oripilati de tineretul galagios si vulgar, nu au bani si se simt umiliti, dar, mai presus de toate, apartin altei epoci si nu vor sa se dea celei prezente.

Ion Iliescu se va inchide si el, natural, peste epoca pe care a patronat-o, ireversibil, chiar daca, dincolo de puterile firesti, face sau se preface a incerca inca gesturi politice vii (episodul Petre Roman).

E cu atat mai ciudat sa constati uneori ca epoca Iliescu avea calitati care ne-ar trebui si noua, azi. De fapt, nu e ciudat. Intre trecut si prezent singura legatura reala este tocmai aceasta nostalgie iesita din sentimentul ca ceea ce era posibil si bun candva nu mai e posibil azi, desi ar fi de trebuinta.

Trecutul nu e mai bun in sine, ci e mai bun pentru ca prezentul nu mai are ceea ce trecutul avea valoros, iar aceasta logica a permanentei decaderi a lumii (in fond, foarte greceasca, deci foarte potrivita zonei noastre) e implacabila.

Dar ce avea bun epoca Iliescu, in materie politica? Sa ramanem la comparatiile la vedere. Mai intai, acea epoca a insemnat, dincolo de FSN-ul stat si partid, renasterea partidelor istorice, cu tot cu personajele lor, mai bune sau mai rele.

Ce n-am da sa mai vedem printre noi un Corneliu Coposu, un batran care a fost in stare sa readuca la lumina un partid ca PNT-ul, partid pe care mostenitorii sai l-au ingropat, pare-se, definitiv.

N-ar strica nici aplombul de inceput al lui Radu Campeanu, un lider care a parut multora o alternativa demna la localismul cam prea marcat al lui Ion Iliescu (ce mancase salam cu soia, ca si noi, nu?), un om cu reala carisma si civilitate.

Chiar si bataliile politice ale vremii, oricat de contondente, aveau o vigoare si o frumusete pe care mascarada de azi nu le mai pot atinge. Sperantele pe care le trezea la acea vreme in oameni Petre Roman nu se pot compara cu cele pe care le trezeste azi nici Ionut Popescu, nici Adrian Cioroianu.

La vremuri noi, oameni noi. Atunci se nasteau lideri politici ca Adrian Nastase si Teodor Melescanu, astazi e randul lui Emil Boc si al lui Dan Voiculescu.

In fine, daca la inceput partidele care contau puteau fi, la limita, studiate din punct de vedere al doctrinei, azi un asemenea demers ar fi de-a dreptul nebunesc.

Mi-amintesc o intrunire politico-ideologica a Partidului Umanist (de atunci) tinuta la Academia Romana. Proaspatul organism politic umanist isi cauta cu febrilitate radacini ideologice. Umanismul parea o noua stea pe firmamentul politicii nationale.

E adevarat, oamenii de-acolo, adusi majoritatea de prin teritoriu, nu stiau la ce filosofie „trag“, caci nu citisera Scrisoarea despre umanism a lui Heidegger.

Dar acolo a venit, parca impins de un nou curent, Petre Roman, in calitate de vedeta absoluta, si a vorbit bine, parand ca si-a regasit cadenta. Astazi, acelasi partid se chinuie sa-si aplice alta eticheta, conservatoare, facand acelasi gest simiesc cu alte nenumarate grupari sau grupuscule politice, brusc interesate de conservatorism.

Mai mult, cand privesti spre partidul-stat PSD, descoperi cu stupoare ca si aici lucrurile aluneca in derizoriu. Lupta Basescu - Tariceanu, surda si... absurda, e calchiata de lupta Nastase -Geoana, care e si mai absurda.

Liderii nostri de azi sunt preocupati de „mesajele“ sau ravasele otravitoare pe care si le trimit prin presa (totul e „o scrisoare pierduta“!), mai degraba decat de problemele de fond, reale, sau de cele doctrinare. In curand, moda lansata de inlocuitorul lui Ion Iliescu de la Cotroceni, de a arunca petarde in colbul gros al politicii, va fi urmata de toate celelalte partide.

Pestele de la cap se impute, nu?

Va aduceti aminte momentele de Sfantul Ion din fiecare an, cand portile Palatului Cotroceni erau deschise „mujicilor“ ce veneau sa-l felicite pe presedinte?

Oameni simpli, suparator de simpli pentru majoritatea celorlalti, urcau dealul Cotrocenilor si beau un pahar de sampanie cu seful statului, care, la un moment dat, iesea in fata lor cu un zambet infinit (bine stiut) si le multumea de urari.

Pensionarii (caci cei mai multi asta erau) ardeau de dragoste, ca lumanarile subtiri. Se topeau in picioare, apoi, reveniti din ameteala, deschideau pomelnicul nesfarsit al cererilor catre presedinte: „n-avem pensii, ne evacueaza din case“ etc.

Chiar daca nimic nu se rezolva, emotia tinea un an intreg. Astfel, din zambet in zambet si din emotie in emotie, am incaput, la capatul epocii Iliescu, pe mainile unui strateg de anvergura ca Traian Basescu, care, deocamdata, se razboieste numai cu un prim-ministru multidemisionar.