Primavara trecuta publicam un articol care critica o strategie a fostului guvern, prin care vreo 29 de milioane de euro urmau sa fie cheltuiti pentru imbunatatirea imaginii Romaniei prin cateva proiecte nastrusnice sau chiar idioate.
La putin timp dupa aparitia materialului m-a sunat ministrul sub semnatura caruia fusese elaborata asa-zisa strategie. Iritat, mi-a explicat ca era vorba doar despre un proiect nefinalizat.
I-am explicat ca era irelevant daca initiativele respective urmau sa se concretizeze sau nu, pentru ca ceea ce criticasem eu era mentalitatea obtuza care le zamislise.
Ulterior am aflat ca acelasi ministru se plansese unei terte persoane ca eu am ceva cu el si ca „poate nu a facut suficient” pentru a se asigura ca nu il critic.
Ideea ca eu nu as fi putut avea alta motivatie decat sa-l atac nu i-a trecut prin cap. Trebuia sa fi fost la mijloc si altceva decat indignarea in fata prostiei birocratice.
Dorinta acelui fost ministru de a explica lumea prin comploturi secrete si conspiratii obscure nu este singulara. Nu de putine ori, alti politicieni au invocat forte oculte ca justificare suprema a propriilor esecuri. Acestia sunt oamenii care observa doct ca si in Occident este coruptie si ca falimentul Enron e poate mai grav decat cel al FNI.
Boala carcotelii ieftine - ca evadare din realitatea care ne pune fata in fata cu concluzii ce nu ne convin - nu-i loveste numai pe politicieni.
Din aceeasi perspectiva, echipa nationala a Romaniei a jucat rareori un meci in ultimii ani in care arbitrul sau gazonul sa nu fi fost antiromanesc. Nici o justificare nu era prea fantezista - icoanele erau spurcate, au fost femei in avion - pentru a evita concluzia ca poate baietii nostri nu sunt asa de buni.
Mai recent, citind articolul despre politistul care i-a luat carnetul Ioanei Basescu, acestor oameni nu le-a placut ideea ca in Romania ar putea exista si un politist integru, care sa nu se sfiasca de odrasla comandantului de la Cotroceni.
Ca atare, ei au decis ca articolul in cauza face parte dintr-o campanie nerusinata in favoarea presedintelui.
Aceeasi mentalitate duce la critica oricarui model oferit ca scapare din eterna noastra tranzitie. Nenumarate motive sunt invocate pentru a demonstra ca ceea ce merge „la ei in Vest” nu poate merge la noi sau ca ceea ce se intampla „la ei” nu e tocmai atat de bine precum pare.
Faptul ca acesti oameni nu au vazut vreodata modelul in actiune nu-i impiedica sa-l critice.
Astfel, cel putin unul dintre autoproclamatii formatori de opinie ai patriei a sustinut ca nu este buna in Romania „reteta” ziarelor vestice, in care opinia si informatia nu se amesteca - cu toate ca sunt mai numeroase si mai profitabile aceste ziare decat cele autohtone, in care aproape fiecare stire e si un mini-editorial.
Numitorul comun al acestor exemple si al mentalitatii care le anima provine dintr-un soi de voluptate a mizeriei, in care Romania balteste de cel putin 15 ani.
O alta explicatie pe care o pot gasi este ca acestor carcotasi profesionisti li s-a dezvaluit un adevar absolut, un etalon al perfectiunii pure, in comparatie cu care realitatea paleste.
Critica lor necontenita nu reprezinta altceva decat dorinta acestor indivizi de a modela Romania dupa himera perfectiunii pe care numai ei o cunosc. Si fiindca acea perfectiune este absoluta, nici un compromis nu este acceptabil. In contextul acestui fundamentalism, orice exemplu pute.
Maestri in datul cu bata, ca forma suprema a criticii pure, acesti oameni sint cei pentru care nimic din ce se intampla in Romania sau in lume nu este suficient de bun. Pentru ei, cautatul mustei din ciorba a devenit un soi de vocatie.
Aceasta nu este o pledoarie impotriva criticii, indiferent de unde vine ea. Critica este unul dintre cele mai benefice exercitii ale democratiei, daca este constructiva.
Cleveteala fara sfarsit si fara noima, care distruge totul fara a pune nimic in loc, face din mizerie starea de agregare a Romaniei.
