Ne-au eliberat cand nu credeam ca or s-o mai faca. Hadji, seful cel mare, nu mai aparuse de trei saptamani. Ultimele probe de viata - cateva cuvinte scrise pe un biletel - Durerea lui Munaf - familia. Dusuri, instructiuni si haine noi pentru plecare - Prin ce trec femeile pentru o clipa de frumusete. N-am apucat sa-mi iau ramas-bun de la Florence - Suburbiile pustii ale Bagdadului.

Un Goliat de treaba m-a preluat de la rapitori. Un ofiter superior plangea in masina blindata - Ambasadorul ne-a gatit ciorba de perisoare si vinete. Salam de Sibiu de la un general de patru stele l Munaf nu este un cetatean american oarecare. Drumul Mortii si promisiunile neonorate ale americanilor

Mai intai a fost zvonul. Picurat cu grija in urechea colegilor de catre gardieni, a ajuns in cele din urma si la mine. "Norocosii" se temeau sa impartaseasca vestea fericita. Atitudinea insa ii trada. Au aparut zambetele in iad. "Ne elibereaza in curand", mi-au soptit ei. O fi o alta aberatie. Oricum, trebuia sa nu mai comentez evenimentul cu altcineva.

Era greu de crezut, mai ales dupa deceptia relocarii. Hadji nu mai aparuse de trei saptamani. Au aparut adjunctul sau si Islam-Islam (un fel de sef al gardienilor). Ne-au scos la chepeng si ne-au cerut cateva date personale. Marie-Jeanne a scris pe o bucatica de hartie date care nu se puteau regasi in cartile noastre de identitate. O noua proba de viata.

L-am surprins pe Islam-Islam soptindu-i fetei la ureche: "Finish-finish". Am coborat repede in beciul intunecos. Dupa cateva zile, adjunctul a revenit. Ne-au spalat, barbierit si ne-au facut poze. Numai romanilor. "O sa capatati legitimatii cu alta identitate...", ne-a spus adjunctul. Munaf era deprimat. Daca il tin gaj? L-au scos intr-un tarziu.

Cand a revenit, irakianul trecea dintr-o stare in alta la cinci minute. Aflase, nu se stie cum si de la cine, ca fratele sau Youssef a fost arestat de americani. "De ce au arestat fratele meu?", plangea el si se batea cu pumnul in piept. Viata lui Munaf conta mai putin decat arestarea fratelui sau. Au trecut cateva zile in care nu s-a mai intamplat nimic. Eram dezamagiti.

Florence parea ca stie ceva. Din pacate, referitor la Hadji, ea avea o singura remarca: "monteur" (mincinos). Dupa un schimb de replici dure, am incheiat orice discutie cu Marie-Jeanne. La un moment dat, a incercat sa-mi transmita ca ziua cea mare a venit. Ziua a trecut fara nici un rezultat. Cu o seara inainte, impreuna cu Florence, Marie-Jeanne a facut galagie.

Fredonau o cunoscuta melodie cheghevariana. "Nebunie muiereasca", gandeam eu.

"GO ROMANIA, GO ROMANIA!"

Dimineata, Florence a picat. Caldura intensa si lipsa oxigenului au dat-o gata. A cata oara? Ne-au scos pe rand din beci si ne-au explicat ca plecam. Nu ne venea sa credem. Stateam langa chepengul deschis si speram sa mai auda si altii. Langa noi, cateva sacose. Am saltat putin banda ce-mi acoperea ochii. Am rasuflat usurat. Erau haine noi, pantofi, papuci, curele.

In jurul nostru, gardienii topaiau de bucurie. "Go Romania, go Romania", sopteau bucurosi. Am facut ultimul dus. Unul din gardieni a adus un spray epilator pentru femei. Am dat pe la subtioara. Astepti cinci minute, dupa care parul cade ajutat de apa. Mi-au facut semn sa dau si in zone mai sensibile.

Mare greseala! Cu ochii bulbucati de usturime, gandeam prin ce trec femeile pentru o clipa de frumusete. Am imbracat haine noi si am mai facut un rand de fotografii. Dupa ce au schimbat decorul, unul dintre arabii mascati a citit cu patos un comunicat. S-au impartit sucuri si bomboane, mici cadouri si imbratisari din partea gardienilor. Pentru raceala, am primit cel mai neinsemnat cadou. Un pix.

Marie-Jeanne si-a primit, printre altele, bijuteriile inapoi. Tot ei i-au dat sacosa cu o parte din lucrurile noastre. Un spray unisex pe jumatate consumat pentru Sorin. "Gardienii va iubesc si sufera pentru voi. Nu sunteti cu nimic mai presus de ei. Au plans pentru voi", a tinut sa sublinieze responsabilul cu eliberarea noastra. Apoi, ne-a facut un scurt instructaj de drum.

Automobilul din fata minibuzului nostru era masina-capcana. Daca intampinam vreo piedica in drum, aruncau in aer check-pointul. Nu au uitat sa ne spuna ca sunt destui irakieni in Romania. Asta in cazul in care nu ne tinem gura. Dupa o jumatate de ora am fost imbarcati. Culcati pe banchete, acoperiti cu prosoape si cosuri de nuiele, nu aveam voie sa vorbim. Nu aveam voie sa privim pe fereastra.

Regrete? N-am apucat sa-mi iau ramas-bun de la Florence.

Un Goliat de treaba

Drumul a durat cam o ora si a avut mai multe ocolisuri. In cele din urma, ne-am asezat in capul oaselor pe banchete. Trebuia sa ne facem ca dormim. Autostrazile pustii, peisajul dezolant. Din cand in cand automobilul din fata ocolea masina noastra. Verificau daca ne supunem ordinelor. Din pozitia in care stateam, nu se vedea nici urma de oras. Au oprit masina de mai multe ori.

S-a schimbat soferul si au mai adus langa mine un tanar. Imi corecta pozitia de cate ori observa nereguli. "Don't look!", ma atentiona tanarul. Am tras cu ochiul cat am putut. Peisajul saharian din jurul autostrazilor nu lasa sa se intrevada nici o speranta. Nici urma de cladiri sau moschei. Unde ne duc? Daca ne vand unei grupari radicale? Erau doar cateva intrebari fara raspuns.

Ocolul a durat vreo ora, dupa care in sfarsit a aparut orasul. Suburbiile Bagdadului, cu firme si magazine inghesuite. O zona fara pietoni. Aproape nelocuita. Masina a mai facut doua bucle si s-a oprit. Am fost scosi pe rand din masina. Cu ochii inchisi si privirea in pamant. "Romani, romani?", am intrebat noi. "Da. Fiti fara grija. Sunteti acasa." Un brat puternic m-a apucat cu blandete.

Langa mine, un Goliat roman, de peste 1,90 m, ras pe cap. Baietii pareau neinarmati. Fara sa scoatem prea multe vorbe, am intrat in masina. In fata, langa sofer, cineva plangea. "Bine ati venit! Doamne, s-a terminat cu bine. Plangeti, plangeti!", spunea omul printre lacrimi. Ofiter de rang inalt, Harseu si-a dus misiunea la bun sfarsit. Lacrimile mele se uscasera de mult.

Intre ocupantii locurilor din fata, sub bord am vazut si armele. Pistoale-mitraliera de asalt, calibrul 7,62 mm. Poate usor modificate pentru astfel de misiuni. Directia - Ambasada Romaniei din Bagdad.

Salam de Sibiu de la un general de patru stele

Am fost intampinati la poarta de mai multi ofiteri. Personalul ambasadei are un statut special. Toti sunt cadre ale unui singur serviciu. Mai tarziu am aflat ca Fulga mutase Delta Force-ul romanesc in gradina irakiana. Trupele de elita formate de predecesorul sau nu ii inspirau incredere. Ambasadorul Stuparu si consulul general ne-au primit cu caldura. Munaf a dat sa-i pupe mana.

Plangea si cerea continuu sa mearga acasa, la familia lui. Culmea cochetariei, arabul a cerut lama de ras. Voia sa arate bine cand ajunge acasa. A inteles cu greu ca e periculos sa circule prin Bagdad. "Nu se poate sa merg la Bucuresti cu hainele astea. Am 50 de mii de dolari de luat de aici. Trebuie sa-mi vad parintii!", se ruga el in mod repetat.

Ambasadorul, un individ destul de vioi pentru dimensiunile sale, a facut tot ce era posibil sa ne simtim ca acasa. Bucatar desavarsit, Stuparu ne-a pregatit vinete si o delicioasa ciorba de perisoare. A transpirat serios pe scarile ambasadei pana ne-a cazat. Lifturile nu functionau. "Stiti cum stam cu fondurile. De-abia am reusit sa achizitionam masinile blindate", povesteste ambasadorul.

Cele cateva masini blindate trebuiau sa reziste la calibrul 7,62 mm. N-a fost chiar asa. Dupa numai doua saptamani de la eliberarea noastra, doi angajati ai ambasadei au fost raniti. Gloantele au trecut prin blindaj ca prin branza. Sus am avut o alta surpriza "placuta". Ne-am intalnit cu responsabilul direct cu tarasenia eliberarii. Intamplator sau nu, generalul de patru stele Isac.

"Domnu' Ohanesian (...) A citit si mama, dom'le!?", spuse el pe un ton mieros. Cu doua luni in urma il mangaiasem intr-un articol. Nu intelegeam nici in ruptul capului cum de l-au trimis tocmai pe el sa se ocupe de caz. Acum am inteles. Trebuia sa plecam cu un avion Hercules chiar in seara aceea. Apoi, transportul s-a contramandat. Americanii nu ne garantau securitatea daca se intuneca.

Presedintele Basescu a anuntat la TV oficial eliberarea noastra. Apoi, spre mirarea mea, a dat si orele plecarii si sosirii. Am inteles ca americanii ne vor asigura securitatea pana la avion. N-a fost sa fie.

Spre seara, alta surpriza. Munaf era invitat a doua zi dimineata la ambasada americana din Irak. Goliat trebuia sa-l insoteasca. N-am putut dormi toata noaptea. Miscoci m-a sufocat cu tigarile. In sfarsit, putea fuma in voie. Era convins ca noii lui parinti (cum ii numea pe eliberatori) sunt cei mai grozavi oameni din lume. In noaptea aceea i-am mancat generalului Isac tot salamul din frigider.

Salam de Sibiu de la un general de patru stele.

Pur si simplu fara Munaf

Dimineata plecarii ne-a lasat fara Munaf. Goliat de la Paza si Protectie s-a intors cu mainile in buzunare. Irakianul a fost retinut fara un motiv anume de politia militara. Picase din lac in put? Nu. Munaf nu era un simplu cetatean american. Studentul arab a facut facultatea la noi in perioada razboiului iraniano-irakian.

Familia lui facea comert in acea perioada (cel putin) cu accesorii de uniforma militara produse in Romania. Banii adevarati i-a facut mult mai tarziu. Din tigari de contrabanda. Achizitionate din port de la Odessa, camioanele cu tigari contrafacute se descarcau in zeci de firme-fantoma din tara. Sub privirile ingaduitoare ale serviciilor speciale si ale mafiei de la Chisinau.

Munaf figureaza, de asemenea, pe o lista speciala a americanilor. Am iesit patru din beci si ne imputinam in drum spre patrie. La plecare ne-am oprit pentru o jumatate de ora in dreptul unui arc de triumf. Saddam Hussein l-a ridicat in cinstea eroilor din razboiul cu Iranul. Stuparu era vizibil ingrijorat. Masina blindata promisa de americani nu aparuse. Trebuia sa ne descurcam singuri.

Soseaua spre Bagdad are o portiune securizata pe care nu pot circula decat anumite persoane. Degeaba agita ambasadorul colectia de carduri de prin buzu-nare. Soldatii americani nu par impresionati. "Sorry, sir. Take the other route", ne redirectioneaza seful. Nu ai cardul potrivit, te duci pe partea cealalta. Telefoane nervoase la oficialitatile americane. Discutii si nervi intinsi la maximum.

In cele din urma am trecut. Patru masini blindate pline de armament. Pe ultima suta de metri, un blindat greu al coalitiei ne-a preluat. Am respirat usurati langa avion. Ultimele instructiuni, pupaciuni, fotografii. Avionul Hercules C130-B decoleaza. Ramas-bun, Bagdad! Te pup dulce, Romania, oriunde ai fi!