Desi strategia privind tintirea inflatiei a fost asumata ca atare, ea nu a devenit inca o viziune coerenta, acceptata de toate autoritatile implicate.

Aceasta, in conditiile in care, potrivit regulilor de functionare a pietei comune europene, Romania nu poate, practic, sa devina parte a Uniunii si sa intre pe culoarul monedei unice europene cu un nivel al inflatiei comparativ cu cel de astazi.

Banca Nationala a Romaniei a reusit sa convinga de necesitatea introducerii unui regim de tintire directa a inflatiei. Aceasta presupune asezarea tintei de inflatie inaintea oricarui alt obiectiv de politica monetara. Mai mult decat atat, politica monetara nu trebuie sa fie dominata de nici o alta prioritate de natura fiscala.

Banca Nationala ar trebui sa-si asume in mod public atingerea, intr-un anumit timp, a unei anumite tinte privind inflatia, exprimata prin rata inflatiei. Aceasta asumare a responsabilitatii de catre Banca Nationala ar trebui insotita de un mandat clar acordat acestei institutii de catre Parlament sau, cel putin, de catre Guvern.

Angajamentul Guvernului trebuie sa aiba in vedere elaborarea unei politici fiscale care sa nu contravina obiectivului de inflatie si, in acelasi timp, acordarea unei independente sporite pentru Banca Nationala, astfel incat ea sa poata aseza stabilitatea preturilor ca obiectiv central al politicilor monetare.

Adoptarea, in Romania, a unui regim deplin de tintire directa a inflatiei se va face cu dificultate. Primele obstacole sunt legate de persistenta unor deficite majore in economia romaneasca.

Politicile de tintire directa a inflatiei sunt posibile in tarile unde deficitele cvasifiscale sunt relativ reduse, iar tendinta de diminuare este evidenta. Nu acesta este cazul Romaniei.

Datoriile firmelor, unele fata de altele, datoriile fata de utilitati, restantele la bugetul de stat si la bugetul de asigurari sociale, volumul creditelor neperformante sunt inca mari si tentativele de reducere a acestora nu au avut succes. Persistenta arieratelor intra in conflict cu obiectivele Bancii Nationale privind inflatia.

O alta categorie de deficite care pune sub semnul intrebarii sansele unui astfel de mandat este cea legata de pozitia externa a Romaniei, cu deosebire in ceea ce priveste deficitul comercial. In schimb viziunea Guvernului privind deficitul bugetar este adecvata succesului tintirii directe a inflatiei.

Deficitul bugetar s-a diminuat fata de cel votat initial, iar posibilitatile de finantare neinflationista a acestuia din resurse interne nu ridica probleme.

Un alt impediment este legat de gradul de dezvoltare a pietelor financiare. Din pacate, in Romania pietele financiare nu sunt suficient dezvoltate pentru a se constitui intr-un sprijin pentru politica monetara.

Slaba dezvoltare a sistemului bancar, a pietelor de capitaluri, a sectorului de asigurari fac ca posibilitatile Bancii Nationale de a-si aplica politica monetara, de a putea mobiliza resurse financiare importante pe termen scurt, sa fie reduse.

Un alt posibil impediment il constituie necorelarea intre politica fiscala a Guvernului si politica monetara.

Dezbaterile privind strategia fiscala in perioada urmatoare nu par a se corela cu politica privind tintirea inflatiei. Majorarea TVA, de pilda, contravine programului deja anuntat de BNR, modificand nivelul inflatiei pentru anul 2006 cu 1,5%, adica de la 5% la 6,5%.

O politica fiscala si bugetara care sa sustina politica Bancii Nationale ar trebui sa renunte la ajutoarele sociale, la venitul minim garantat, la subventionarea cheltuielilor cu utilitatile.

Ar trebui sa introduca in abordarea mediului economic constrangerile bugetare tari, ceea ce inseamna ca bugetul nu mai poate fi un finantator de ultima instanta pentru activitatile economice neviabile.

In plus, ar trebui sa se liberalizeze piata utilitatilor, caci in prezent evolutia preturilor controlate induce socuri in economie. In buna masura, depasirea tintei de inflatie in 2005 se datoreaza tocmai acestor preturi.

Reusita unui astfel de program are in vedere restrangerea, in perioada mentionata, a cererii agregate (consumul intern si extern, investitiile, cheltuielile publice). Aceasta poate avea ca efect restrangerea ofertei, in primul rand a productiei si a ocuparii, ceea ce nu este deloc un lucru bun.

In plus, managementul tintirii directe a inflatiei necesita utilizarea de catre Banca Nationala a unui model macro-economic cu care sa fie previzionata inflatia, in contextul prognozarii celorlalti indicatori macroeconomici, in principal cei privind cresterea PIB, pe surse si utilizari si cei privind pozitia externa a Romaniei.

Un astfel de model nu a fost conceput inca, mai ales din cauza structurii eterogene a PIB (economie fiscalizata, economie subterana, economie naturala), din cauza inconsecventei politicilor economiei si a dezechilibrelor structurale ale economiei romanesti, care induc factori aleatorii si erori semnificative.

Managementul tintirii directe a inflatiei are nevoie de un guvern cu autoritate, dispunand de strategii clare, de o buna colaborare cu banca centrala si de evitarea, pe cat posibil, a populismului in actul de guvernare.