Cazul batrinului ceferist din Iasi, dat pe goarna de un anonim contra zece mii de dolari, ca ar fi participat in 1941 la pogromul din Iasi, redeschide o rana pe care n-am stiut prea bine sa o tratam.

Pornind de la ideea ca criminalii nostri au fost mai buni decit criminalii altora, si pe vremea lui nea Nicu si dupa trimiterea sa in deplasare pe lumea cealalta, oficialitatile romanesti s-au fofilat de fiecare data cind s-a pus problema responsabilitatii Romaniei pentru crimele de razboi.

Asa ca nu-i de mirare ca trebuie sa vina cineva din afara sa caute potcoavele cailor morti.

Cultul maresalului Antonescu a incoltit chiar in serele CC al PCR, cind national-comunismul, tratat cu gingasie de insusi Popescu-Dumnezeu, a ingaduit tragerea pe nas a cite unei mici doze de hasis istoric, burghezo-mosieresc.

Asa a putut sa apara Delirul lui Marin Preda, caruia i s-a ingaduit sa „linga” prin batista dosarul Maresalului din arhivele puse la murat in beciul lui Pantiusa.

Dupa aparitia romanului, Pravda si Scinteia s-au duelat in secere si ciocane vreo saptamina intreaga pentru timida incercare de reabilitare a Conducatorului, astfel incit volumul al doilea s-a aminat pina la pastele cailor, mai ales ca Preda, la sfatul lui Dumnezeu, altoise pe trunchiul Delirului si o mladita din

Scornicesti, aia purtata din post in post, pe care nu prea mai avea chef s-o ajute sa creasca in partea a doua a cartii.

Sub Ion Iliescu, busturile Maresalului au aparut ca ciupercile dupa ploaie, ba in fata fostelor sedii de militie, ba prin curtile unor biserici, si multi gainari si-au scuturat atunci matreata nationalista pupindu-l pe Antonescu pe crestetul de bronz, dupa ce ii pupasera in turul nadragilor pe ai de

l-au pus la zid. Pe vremea aceea, Vadim Tudor vislea fericit cu Bombonel in aceeasi barca, „jidanii” erau „jidani” si „bozgorii bozgori”, caci abia ne jucam de-a NATO si de-a intrarea in Europa, iar societatea civila romaneasca dormea oricum in papusoi.

Spre sfirsitul anilor 2000, la protestul unor organizatii evreiesti, autoritatile romane l-au ascuns din nou in debara pe Maresal, tragindu-i gluga pe cap acolo unde n-a fost dat jos de pe soclu sau impachetindu-l in scinduri pina la Judecata de apoi.

Daca in locurile publice Ion Antonescu se juca de-a v-ati ascunselea, in paginile revistelor conduse de fostii adulatori ai cuplului de renume mondial contrabanda cu imaginea sa, despovarata de orice vina istorica, a continuat fara nici o problema, la lumina zilei, fiindca nu era chiar putin lucru sa-ti peticesti partidul cu mantaua Maresalului.

Asa cum ajunsese baronul Mischie sa-si faca un culcus cald in cavoul unui martir taranist, si Corneliu Vadim Tudor s-a protapit ca dulaul pe oasele nestropite cu aghiasma ale lui Antonescu.

Seninatatea cu care antisemitul notoriu putea sa scrie, in Romania Mare, cuvintele de mai jos, pare sa nu-i fi deranjat prea tare pe cei ocupati cu vinarea fantomelor trecutului si mai putin cu detectarea micilor Hitleri de larg consum ce se invirt printre noi: „Il iubesc prea mult pe Isus Christos, ca sa nu ma gindesc in fiecare zi cine L-a batjocorit,

cine L-a scuipat, cine L-a lovit cu pietre, cine L-a ridicat pe cruce si L-a batut in cuie. Evreii au facut asta. Evreii de acum 2000 de ani si evreii dintotdeauna, care-L urasc de moarte pe Cel care a avut curajul sa le puna oglinda in fata si sa le arate cit sint de rai si de cruzi si de necredinciosi.”.

Mai mult decit atit, la putin timp dupa publicarea acestei profesiuni de credinta, Corneliu Vadim Tudor a invitat fara jena o echipa din Israel sa-i pritoceasca imaginea de viitor presedinte al Romaniei si invitatia a fost acceptata.

Desi pare sa nu existe nici o proba concreta ca batrinul ceferist Ion Alexa, paralizat pe patul de suferinta la virsta de 96 de ani, ar fi comis vreo fapta antisemita, Centrul „Simon Wiesenthal” l-a luat in catare in urma unui telefon anonim, lipindu-i cam prea usor pe frunte eticheta de criminal de razboi.

Si asta, in vreme ce adevaratii criminali de pace zburda pe sub nasul nostru, ca si cum nici usturoi n-au mincat, nici gura nu le-ar mirosi.