Pe un rind din sala mica, dar eleganta a Colegiului „Noua Europa“, umar linga umar – Nistorescu, Plesu si Patapievici. La dreapta lor, profesori, in stinga si in fata – ziaristi si parinti. Sus, pe treapta podiumului care odihneste sub o husa alba un pian, stau insirati unsprezece dintre ei.

Se vorbeste mult, citeodata tare. Frazele zboara pe sub tavanul camerei, stralucitoare si grave ca un acrobat la trapez: Nistorescu nu e de acord, profesorii asemenea, Plesu calmeaza spiritele, Patapievici tace. La fel tac si ei, dar senini si calmi, poate putin uimiti sau intimidati de asa selecta adunare.

Se vorbeste despre viata si viitorul lor, oameni importanti le judeca destinul la iesirea din adolescenta si, cu toate acestea, in privirea lor nu e nici teama, nici furie si nici o urma de regret. Se simt puternici si sint, probabil, cei mai puternici romani pe care i-am intilnit vreodata.

Scena de mai sus e decupata din realitatea unei zile recente, in care am fost invitat sa particip la o discutie cu si despre olimpicii Romaniei. Actori principali n-au fost insa nici Belu, nici Bitang, nici Catalina Ponor sau alte fete micute, dar cu poza mare pe prima pagina a gazetelor.

Olimpicii intilniti in sala Colegiului „Noua Europa“ n-au sarit la paralele in viata lor, dar, cu siguranta, le-au desenat si le-au intersectat, imaginar, in plan si in spatiu, de mii de ori. Sint olimpicii din loturile nationale de matematica si fizica ale Romaniei.

Anonimii aceia ciudati si tocilari despre care se vorbeste la televizor o data pe an, cind vin de la concursurile internationale plini de medalii. Pustii aceia bizari pe care-i invocam ori de cite ori cautam, panicati, un motiv de mindrie nationala.

Ei nu vor nimic de la ceilalti. Nu revendica nici spatiul din jurnalele de stiri in care apare, pe post de vedeta nationala, Gigi Becali, nu sint invidiosi pe succesul celor de la Vacanta Mare sau al telenovelei „Totusi iubirea“ si nici nu viseaza sa dea autografe precum Copilu’ Minune. Au tinte clare si asteptari de la ei insisi: vor pleca azi-miine, iar destinatiile sint stiute.

Drumul lor in top nu se confunda cu al vedetelor de carton nascocite de revistele mondene, nu-si schimba silicoanele de doua ori pe sezon si nici nu traiesc cu spaima ca vor disparea in anonimat odata cu aparitia celulitei. Pentru ei, Harvard, Princeton sau Stanford suna mai bine decit O-Zone, Guta ori Daniel@.

Vazindu-i adunati in sala Colegiului „Noua Europa“, mi-am inchipuit, pentru citeva minute, ca ar fi putut incapea linga ei, sa-i vada macar, Romania intreaga.

Sa-i asculte, pret de citeva minute, vorbind, liber si fara ura, despre ce trebuie indreptat, despre cum s-ar putea schimba lucrurile si in ce fel ne-am putea vindeca de lene, impostura si vorba lunga.

M-am gindit apoi ca fiecare roman i-ar putea atinge ca sa se convinga de adevarul dureros al faptului ca in tara exista unsprezece cetateni pentru care Romania a fost doar o halta a drumului lor catre glorie.

Vor pleca. Insa, in loc sa-i jelim ca babele la priveghi si sa rostim pompos de la tribuna Parlamentului ingrijorarile noastre despre exodul inteligentei, e cazul sa le spunem drum bun si sa pastram speranta ca se vor intoarce. Acum, cind Romania zace ologita de loviturile primite in cincisprezece ani de guvernari cretine, e absurd sa le cerem sa ramina.

Cindva, in ziua in care presedintele tarii le va da macar un telefon sa-i felicite – poate, intre sectiunile „Slagare“ si „Interpretare“ ale festivalului „Mamaia 2020“ – am putea indrazni s-o facem. Pina atunci insa, nu ne ramine decit sa fluturam batistele. Drum bun, prieteni, drum bun!

P.S. Intilnirea de la Colegiul „Noua Europa“ a fost organizata de Forum Auto in cadrul programului „Volvo – Partener al Inteligentei“.