La aproape nouazeci de ani, Alexandru Paleologu parea mult mai tinar decit preaiubitul sau fecior Toader, fruct al unei iubiri tirzii, zamislit in preajma virstei de saizeci de ani.

Acum vreo patru luni, la nu mai stiu ce emisiune televizata, am tresarit la vederea adolescentului smochinit, cu frumoase trasaturi levantine, numit Alexandru Paleologu, secondat de un batrinel spilcuit si fara nici un rid.

Inutil sa va mai spun ca, printr-un ciudat joc al naturii, adolescentul era tatal acelui domn extrem de serios si sigur pe el.

In vara lui ’70, cind prozatorul Stefan Banulescu m-a imbrincit in viata literara ducindu-ma, cu manuscrisul primei mele carti de versuri in traista, la directorul Editurii Cartea Romaneasca, Marin Preda, am dat nas in nas, pe treptele edificiului, cu un superb lord englez,

costumat in blugi si descult, cu sandalele balanganind pe un deget, ce sfida mitocanimea literara, transpirata si costumata la patru ace in vipia acelui inceput de august bucurestean.

Cu tigareta aprinsa parca de la flacara Statuii Libertatii, Alexandru Paleologu, ce pritocea pe atunci eseurile din Bunul simt ca paradox, a ramas pentru mine o intruchipare a libertatii absolute in anul in care Ceausescu comandase deja, sub auspiciile Tezelor din iunie, uniforme coreene si bocanci tropaitori pentru toti

cetatenii Romaniei socialiste, in afara unui singur domn, ce-si permitea luxul de a pasi descult prin Piata Palatului.

Cel care fusese dus cu birja de bunica sa la inmormintarea lui Marghiloman si prevenit nu cumva sa-l traga pe rege de fireturi si de mustati a schimbat, cu zimbetul pe buze, intr-o halta a istoriei, Orient-Express-ul cu bou-vagonul marfarului de Periprava.

Eliberat dintr-o puscarie mai mica intr-una mult mai spatioasa, detinutul Paleologu nu s-a borsit si nici n-a incercat sa ia culoarea mediului impusa de caraliii culturii romane.

Prin 1976 am inceput sa ne jucam impreuna de-a disidenta la Uniunea Scriitorilor si imi amintesc de ochii holbati ai dulailor de paza ai lui nea Nicu, cind ne-am prezentat la poarta CC-ului, sa depunem un memoriu semnat de vreo optzeci de scriitori impotriva numirii unui politruc la conducerea revistei Luceafarul.

Nu ceream, umili, butelii, si nici nu aveam aerul disperat al tirgovetilor veniti cu rogojina aprinsa-n cap la stapinire. Paleologu purta, de data asta, floare la butoniera si papion boieresc, iar eu aveam pletele pina la briu si pantaloni evazati.

Securistii si-au scuipat in sin ca la o vedenie pentru ca paream, si poate chiar eram, sositi dintr-o alta lume.

In acele zile, conu’ Alecu insistase sa mergem acasa la Constantin Noica, in cartierul Berceni, sa-si puna si filosoful semnatura pe „incendiarul” docoment, numai ca parintele usor acrit al Scolii de la Paltinis avea oarece sfieli de a se implica in guerilla noastra urbana.

Pina la urma a semnat, de rusinea fostului sau coleg de prichici, nu insa inainte de a-mi da o lectie de neimplicare in prezent, argumentata cu niste vorbe teribile: „Istoria a facut pipi pe mine, fac si eu pipi pe istorie!”. Surizator, Paleologu i-a replicat: „Dinule, ai grija cu jetul, nu cumva sa ne stropesti si pe noi!”